Category Archives: râsu’ plânsu’ tunsu’

gătitul e pentru curajoși

el și ea, proaspăt căsătoriți, dar trecuți prin viață.

se hotărăsc că mâncarea merită o porție de maioneză, ca la mama acasă.

se pun gălbenușurile în castron, se amestecă cu spor, dar nu prea sporește maioneza.

el : mama mai punea ceva pe lângă ouă. dar ce?

ea : aaaa, știu! o cană cu apă!

 

maioneza de casa

Advertisements

cu păduchele în frunte

o parte din mine ar vrea ca titlul să fie un eufemism, licenţă poetică, metodă de a şoca… dar e purul adevăr.

eram prin clasa a XI-a (după ce mă plimbasem cam doi ani prin toate băncile din clasă, de nu puteau profesorii să mă ţină minte, m-am aciuat în banca a doua de la perete) şi colegă îmi era o domnişoară cochetă, vopsită brună ca pana corbului, cu unghii luuuungi şi deseori colorate cu roşu strident. veşnic la cură de slăbire pentru că suferise mult pentru nişte kilograme şi cu multe cuceriri sub centură, mândra tânără nu se dădea în lături de a purta veşminte provocatoare sau catifea în timpul zilei. părul negru-albăstrui îi evidenţia şi mai mult albeaţa pielii. avea mişcări molatice, greoaie chiar, de femeie afectată. cu puţin efort şi cu două picături de imaginaţie aducea destul de mult cu o negresă. vorbea rar şi încet, educându-şi ceea ce ea vedea ca fiind o atitudine suavă, feminină. îşi studia mişcările mai bine decât lecţiile pentru a două zi.

într-o zi, colega mea îşi trecea suav unghiile prin părul vopsit de două zile în timp ce căsca de oboseală pentru că iubirea vieţii ei o ţinuse trează mare parte din noapte. în timp ce-mi terminam tema în pauză (trebuia să fiu şi eu rebelă!), ea îşi pune capul pe genunchii mei pentru a se odihni niţel. părul îi cade peste faţă şi văd nişte puncte albe pe firele ei negre, dar mă gândesc c-o fi mătreaţă. în plus, tema la franceză era mult mai importantă.

drăguţa îşi ridică tărtăcuţa, îşi mai trece o dată zgomotos unghiile prin cosiţe, şi atunci îl zăresc. pe fruntea ei, la limita firelor de păr, mare cât un bob de orez, lat, oripilat de lumină şi dornic să se ascundă undeva la căldură şi întuneric, era ditamai păduchele. cel mai mare şi burtos păduche de mi-a fost dat să văd (pentru că am văzut câţiva la viaţa mea, am adus acasă de la grădiniţă câţiva şi am învăţat să-i recunosc şi să mă feresc de ei. în plus, eram elev de nota 10 la biologie, îi ştiam tot neamul. şi-n latină!)

dar partea cea mai frapantă e că era colorat. că trecuse, sărmanul, printr-o vopsire şi supravieţuise. înnegrit, ameţit de la amoniac, dar încă în viaţă şi cu puterea de a depune ouă. ea l-a simţit, şi-a dus mâna suav spre frunte, l-a prins între unghiile ei lungi şi apoi l-a aruncat pe jos. ca şi cum şi-ar fi scuturat o scamă de pe sacou.

cu sângele scurgându-mi-se departe de cap, m-am ridicat şi-am fugit, reluându-mi viaţa de nomad prin băncile goale din clasă.


scrisoare deschisă

Draga mea Blondă,

Îndrăznesc a face acest pas având ca martori pe prietenii noştri care mai calcă pe aici şi pe toţi cei care se mai rătăcesc pe cărările dosite ale netului, pentru a-mi cere iertare pentru marea nedreptate pe care ţi-am făcut-o acum câţiva ani şi pe care încă nu am remediat-o. Dar uite că o fac acum: Iartă-mă pentru că am uitat să spun că nu mai deţii titlul de cea mai leneşă persoană pe care o cunosc.

Ai primit această distincţie acum câţiva ani şi, deşi ai făcut eforturi remarcabile de-a o păstra, altcineva a fost mai aprig. Cu toate că acest tânăr este numit după un erou a cărui dăruire în lupta cu răul a fost aclamată de milioane de oameni, el a stabilit un nou prag pentru lene. Încetineala şi nepăsarea cu care se mişcă prin lume şi univers îl pun pe primul loc. Nonşalanţa cu care a acceptat această distincţie îmi susţine alegerea. În jurul lui oamenii au doar două stări: fie sunt furioşi şi fumegă pe nări mai ceva ca fremătătorul Ferdinand şi vor să îl spânzure pe sărmanul copil, fie sunt copleşiţi de o moleşeală soră cu cel mai profund somn şi uită tot ce au de făcut, cuprinşi de un dolce far niente.

E tânăr, mai tânăr ca tine şi dacă îşi întăreşte zilnic acest muşchi al lenei, în câţiva ani va putea ţine cursuri şi va deveni un guru. Dacă va fi destul de rapid să evite maşinile care se îndreaptă cu viteză uluitoare spre el sau obiectele ascuţite şi înveninate care vor fi aruncate spre el, va trăi mult peste o sută de ani.

Chiar dacă această pierdere te va afecta destul de tare, te rog să nu încerci să recâştigi. Te plac şi muncitoare.

Al tău mormoloc!

PS: să nu crezi că numele ar avea vreun efect asupra calităţilor unui individ. şi tu eşti numită după o sfântă cu sânge albastru, dar multe din acţiunile tale sunt mult departe de a te ajuta să îţi faci loc în calendarul creştin; cât despre viţa nobilă… ultima dată când te-ai tăiat, tot prin spectrul roşului se păstra sângele tău.


încă doi paşi

am ieşit azi să îmi dezmorţesc picioarele şi să-mi aerisesc neuronul prăfuit şi îmi setez ca ţintă un parc, unde să mă pot întinde pe iarbă şi să mă conectez la teluricul urban. no, ies din casă, fac stânga, dreapta şi tot caut. iarba peste tot, dar nu pot da buzna în grădinile oamenilor ca să mă aşez comod, aşa că tot merg. o fi oraş, dar tot trebuie să dau peste un ochi de verdeaţă unde să pot sta nestingherită. trebuie să dau peste un parc în oraşul ăsta.

după vreo 20 de minute dau peste un mini, dar mini de 2 pe 2 metri, părculeţ, cu o bancă solitară aşezată la umbra unor mesteceni tineri. mă bucur nespus de descoperire şi mă avânt spre cele trei scânduri care mă vor găzdui pentru o perioadă de purificare şi răsfăţ. m-am bucurat de soare, de frunze proaspete, de iarbă proaspăt tăiată, chit că nu am scăpat complet de zgomotul oraşului şi nici nu am îndrăznit să-mi întind oscioarele pe gazon.

mi-am încheiat odihna şi am mulţumit copacilor că m-au adăpostit şi am plecat mai departe. am traversat o intersecţia şi la doi paşi după, în dreapta mea se întindea maiestuos, umbros, îmbietor, un parc. un parc adevărat. am râs.

şi aşa am mai învăţat un lucru: atunci când sunt la capătul puterilor şi simt că vrea să mă opresc, să mai fac doi paşi pentru că voi găsi exact chestia de care am nevoie. şi astfel să nu mă mulţumesc cu puţin.

doi paşi mă despart de a primi tot.


la ce sunt buni prietenii

nu sunt un animal sociabil, dar cumva reuşesc să adun în jurul meu o grămadă de oameni. faini. educaţi. cu bun simţ. dar hâtri.

şi cum mai mereu găsim motive să râdem de noi, să ne râdem, am ajuns la un punct în care orice “defect” e luat în balon şi astfel îi cam scade importanţa.

Aşa că, într-o seară când Blonda era mai departe de noi şi aveam o grămadă de bârfe de povestit, ne-am adunat la poveşti cu ajutorul internetului. Video call. În timp ce ne povesteam vrute şi nevrute, văd cum dau “la cameră”. Crunt. Am o faţă rotundă şi încă nu am găsit unghiul bun în care să pozez perfect. Blonda speculează momentul şi îmi spune că a observat ea că am ocupat tot ecranul cu faţa mea. Râsete, deşi a fost cam dură. Doctorul nu se lasă mai prejos şi îmi spune că am o faţă ca o lună. Dodoleaţă. Şi când apar în poze sau în video câinii din cartier încep a urla. Râdem cu lacrimi. Blonda se tăvăleşte pe jos. Cum eu sunt persoana care face cea mai mare băşcălie de mine, completez: “Atunci când apar eu, se ridică oceanele. Maree!”

E bine să ai prieteni care să facă mişto de tine. Care să-ţi vadă “defectele” şi să ţi le ridiculizeze, pentru că altfel nu ai cum trece peste ele.

 

later edit: de fiecare dată când mă vede, Doctorul începe să urle.