Monthly Archives: February 2012

degete în metrou

luni dimineaţă, în metrou, lumea încă doarme. şi pe măsură ce staţiile se perindă prin faţa uşilor, rămân tot mai puţini călători.

pe un şir de scaune, stă el. singur. bărbatul. adevărat. ce citeşte o revistă colorată. cosmopolitan (nu ştiu ce revistă era, dar pe asta vreau să o citească). lectura e foarte interesantă. e aplecat deasupra paginilor. e absorbit. îşi ridică încet mâna spre faţă. un deget se desprinde uşor de celelalte, se îndreaptă sfidător, şi ghidat pe nevăzute, pătrunde triumfător într-o nară. acolo, pe terenul atât de bine cunoscut, începe o serie de mişcări, contorsionări, căutând febril intrusul. o zvâcnire. şi e afară. lângă celelalte degete. mai puţin folositoare.

omul continuă să citească. dar ochii îi sunt atraşi brusc de către intrusul care sărise pe luciul revistei. degetele sar toate pe el. îl gonesc peste titlu, peste poza din care zâmbeşte fals o vedetă, peste literele roz ale articolului. îl prind. degetul mare şi arătătorul se unesc într-un dans grotesc, ce strâng, răsucesc şi transformă masa diformă într-o bilă.

linişte. metroul îşi continuă legănatul spre ultima staţie. o domnişoară se ridică suav şi se îndreaptă spre uşa. se priveşte admirativ în geamuri. coafura rezistă.

bărbatul fatal dă semne de nelinişte. se foieşte pe scaun. brusc, mâna stângă tâşneşte în sus. arătătorul pătrunde în cealaltă nară. căutări febrile. situaţia e disperată. se cer măsuri. drastice. degetul  mic îşi înlocuieşte confratele. şi reuseşte. să adauge la biluţa dădăcită între degetele mâinii drepte alt intrus.

frâne. lumina din staţie e mai prietenoasă ca oricând. nemişcare. uşile se deschid. ies spre lumină. primăvara e în aer.

Advertisements

words


geanta şi cureaua lată

stăteam azi pe peron, să-mi vina orbetele ca să ajung şi eu acasă. vineri seară. zapadă.  lumină. iz de primăvară. şi că tot a a fost de curând Sf. Valentin, o grămadă de cupluri care au ieşit la plimbare. iubire. inimioare. fluturaşi.  şi genţi.

până de curând moda la genţi era să o atârni de mână, să ţii braţul ca şi cum l-ai avea rupt şi un doctor ce a făcut medicina la fără frecvenţă a aruncat un ghips în jurul lui. acum noua modă e ca iubi să îţi care geanta. cel mai cool, good looking or bad ass iubiţel duce poşetuţa prietenei. pentru ca duduia e prea fragilă, prea dafodilă, prea bună pentru a-şi căra propriile prostii pe care şi le îndeasă în geantă: portofel, agendă, carneţel, pudră, dermatograf, rimel, serveţele, agrafe, spumă de păr, telecomandă, instrucţiunile de folosire de la robotul de bucătărie, clanţa de la uşa de la baie, 2 pliculeţe de cafea, coperta de la o carte, prăjitura pe care iubi i-a cumpărat-o în paris, un bec ars, bulbi de lalea, monede din republica moldova, un pahar ciobit, 5 taste, o poză mototolită, gene false, autobronzant, abonament la sală, lumânări parfumate, regină de şah, un fermoar stricat, un capac de la pasta de dinţi, o şosetă desperecheată, un semn de carte, bilete de la bon jovi, confetti de la petrecerea de revelion, staniolul de la vreo cinci ciocolate … (lista rămâne deschisă).

păi, duduie dragă, dacă tot îţi îndeşi în paporniţă cele mai inutile lucruri, de ce nu ţi le cari singură? nu e de ajuns că săracul băiat trebuie să te scoată în oraş, să plătească nota, să te asculte când te plângi că bronzul ţi-a ieşit cu un ton mai deschis de-o să creadă prietenele tale că ai fost la noi pe litoral, să te conducă acasă şi să te creadă că te doare capul.

lasă-i omului ce are mai bun. lasă-i mâinile libere.

 

VERY late edit: o piţi mai are în geantă o altă geantă în care să-şi arunce rahaturile în caz că prima cedează nervos de la încheieturi.


licu

a fost odată un căţel. negru. mic. şi prietenos. copilul blond l-a ascuns în sân până acasă. era o zi ploioasă. a fost primit cu mult entuziasm şi a primit numele tom. şi-a găsit imediat locul şi rostul în micuţa familie.

şi creştea blănosul ca-n poveste. cât alţii într-un an. nu era potaia fioroasă care să sperie copii pe uliţă şi nici nu îşi manifesta zgomotos prezenţa. şi de pufos ce era îl stigau tomiţă. după codiţa ridicată şi neastâmpărată dădea semne că îi place numele.

anii treceau peste blăniţa ca smoala şi timpul îi sădea mustăţi albe. stăpânul ăl’ bătrân îl îndrăgea peste măsură şi câinele îi răspundea cu o dragoste aproape umană. îşi creaseră un limbaj propriu. plecau mereu împreună. nu era călătorie în compania stăpânului pe care blănosul s-o rateze. acum îl strigau ţucu. obedient, răspundea şi la ăsta. în ultimul an, bătrănelul căuta tot mai des prezenţa stăpânului. suferea când rămânea cu restul haitei. îi plăceau cei mici, dar erau prea gălăgioşi şi obositori pentru el. ca să compenseze pentru perioadele tot mai lungi de absenţă, stăpânul îl alinta şi mai mult. licu era noul lui nume. pe ăsta l-a târât cu mândrie şi coada ridicată până la final.

peste un timp, copilul (tot blond, dar mare acum) aduse acasă o mogâldeaţă albă cu pete negre. agitat şi nesigur. iubitor peste măsură şi alintat. şi se numi boris. şi pentru că numele e fioros, bestia a devenit spaima curţii şi a celor de pe uliţă. aşa mare cum era, bobo este numele de alint. şi pentru că e cea mai prietenoasă şi veselă bestie, crede că e laudă şi se umflă şi mai mult în … blană.

doar că uneori, când îl mângâie încet peste petele negre de pe cap, stăpânul oftează şi îl întreabă : “ce ai mai făcut tu azi, licu ?”


epitaph