Monthly Archives: April 2014

Cu costum şi ciungă

Mă dusei la teatru ca să-mi îngraş neuronul şi ca să am încă un motiv de laudă. Sală faină, piesa necunoscută (mie!), oameni nerăbdători. Mă aşez emoţionată, pentru că-s oameni mari pe scenă şi încerc să nu mă mişc prea mult. Un grup de pe rândul din spate comentează ca la şcoală şi completează replicile actorilor, îmi vine să mă întorc şi să le propun să urce ei acolo şi să continue, dacă tot au atâtea completări. Începutul piesei e banal, uşurel, mai că mă trage la somn… noroc că simt un miros mentolat. Mă gândesc la cei din spate, poate tipul vrea să fure vreun sărut în întunericul sălii, să fie romanticul cu puţin tupeu şi să facă astfel rost de o poveste pentru nepoţii ce-l vor întreba care a fost cea mai mare provocare. Doar că nasul îmi spune că sursa ar fi mult mai aproape. Mă uit în stânga: linişte. Nu-i de acolo. Dreapta: nicio mişcare. În plus, cum pot eu să-l suspectez pe domnul în costum impecabil, cu pantofii de duminică şi cu duduia-i asortată la batista de la piept că s-ar arunca la a rumega o bucată mentolată de cauciuc? Domnul e prea stilat, însoţitoarea dumnealui prea rigidă ca să îi permită să fie asemănat cu o cornută. Încerc să alung mirosul, mă concentrez la scenă. E subţire acţiunea pe acolo, iar mirosul de mentol mă intrigă. Mă mai uit o dată în dreapta, omul e de oţel, niciun muşchi nu tresare. Doar suav, cu două degete, domnul cu cămaşa scrobită, rula o ciungă. Din bilă o făcea spaghetti, din spaghetti romb, apoi o turtea cu obidă ca să o ia de la capăt. Sunt copleşită de tumultul lui interior, de puterea de a ţine atâtea pasiuni în frâu şi de a lăsa doar un firicel de emoţie să se exteriorize în formele unei gume de mestecat cu aromă mentolată. Brusc, simţind că s-a trădat prea mult şi riscând să-i fie sufletul citit, devine agitat, scurt, se apleacă puţin în faţă, demn, cu spatele drept, cu bărbia sfidătoare şi cu o mână sigură, lipeşte ciunga sub scaun. Nu arată nicio emoţie, nicio tresărire.

Mă trezesc că-s cu gura căscată crezând că toată scena face parte din piesă şi că nenea e actor.

M-am tot uitat la el să-i ghicesc vreo jenă pe faţă. Noroc că m-a cucerit Amelia şi m-am tot întrebat apoi de ce i-o fi plăcând garoafele.

Advertisements

gânduri de aprilie; ar fi cazul să ies la alergat…

femeile sunt precum tigăile: când exagerează, grăsimea li se lipeşte de fund.