Category Archives: mocirla – casa mea

curăţenia de toate zilele

stau şi mă întreb de multe ori ce înseamnă să fii un om curat. să te speli zilnic, să laşi cada curată în urma ta, să speli vasele, să ai toate chestiile curate şi la locurile lor.

îmi aduc aminte de o dumă scoasă de un unchi, chestie care a rămas bine întipărită: “cunoşti dacă o femeie e curată după coada de la cratiţă”. ani de zile am răscolit cratiţe şi bucătării ca să găsesc femeia care le face pe toate (fără laudă, dar tot mama e pe primul loc. prea le spală, prea le albeşte, prea le freacă).

acum că am îmbătrânit mai multă experienţă ştiu că coada cratiţei se referă la lucrurile mărunte cărora nu le acordăm importanţă, dar care observate, demonstrează cât de nepăsători suntem cu noi înşine deşi luptăm atât de mult să creăm nişte măşti. că doar nu o să arătăm altora că suntem failibili.

cum împart casa cu alţi oameni, eu mă ocup de cratiţe şi de cozile lor. şi cred că fac o treabă bună (că doar am fost avertizată şi ştiu unde să mă uit). dar nu pot să înţeleg cum unii reuşesc să-şi umple paharul în care îşi ţin periuţa de dinţi cu cea mai scărboasă zeamă. un amestec de apă scursă de pe mâini cu salivă lipicioasă şi o urmă de pastă de dinţi. scârboşenia asta mai e şi supă perfectă pentru trilioane de bacterii din gură, gângănii care se înmulţesc şi apoi emit nişte băşini puturoase. cum să mai scoţi apoi periuţa aia şi să o bagi în gură? chit că o ţii cu coada în pahar…

o fostă colocatară, fată născută cu lingura de argint între colţi şi cu “standarde de curăţenie” a dus treaba asta la următorul nivel. a transformat supa aia în cultură de mucegai. hmmm… acum m-a trăznit: fata era studentă la biologie, clar studia impactul salivei şi a fluorurilor asupra mucegaiului de baie.

şi eu care credeam că-i doar jegoasă!

 


titulatură roz bombon

cu toate că sunt fan email, din când în când eram nevoită să apelez la clasicele plicuri şi nemuritorul stilou cu care să completez caligrafic adresele. dar asta e partea frumoasă a vizitelor mele prin oficiile poştale din Bucureşti.

cu o singură excepţie, fiecare drum la poştă a însemnat aşteptare. cu instincte voyeuristice cam nedezvoltate transformam zecile de minute în experiment social şi urmăream restul cozii, pentru că cei mai mulţi ţineau să se facă remarcaţi şi să-şi povestească viaţa.

într-o zi de primăvară, o duduie îşi aştepta cuminte rândul. costum de scenă: trening. roz bombon. adidaşi. ponytail. păr decolorat. unghii false. mari. roz. gene lungi, bine rimelate. fard excesiv. bot roz.

vorbeşte tare, cu multe greşeli pe minut. aflu că ridică o scrisoare ca reprezentantă a unei firme. casiera o întreabă frumos care este rolul ei în firma respectivă. duduia tresare, şuncile îi sar niţel speriate de gândul care a săgetat-o, şi pronunţă, la fel de apăsat precum a pus ştampila, cuvântul care-i umple gura şi sufletul: “patroană”.


Festivalul diversităţii…

negrilor.

ca tot omul dornic de distracţie şi curios despre tradiţiile ţării adoptive, mă dusei la cel mai mare festival în aer din Europa. se promiteau care alegorice, culoare, distracţie, minunăţii nemaivăzute…

cu carnavalul de la Rio în minte şi cu câteva imagini văzute pe furiş în ziarul vecinului de metrou, purced spre minunata zonă (care este absolut “breathtaking” prin unele părţi, casele albe cu coloane perfecte se înşiră cuminţi, iar străzile curate şi liniştite te fac să crezi că eşti în alt film. sau în altă capitală.)

deşi prima zi a festivalului a fost favorita zeului ce se ocupă de vreme prin insulă, a doua zi n-a fost aşa plăcută. de dimineaţă a început să plouă, şi exceptând vreo juma de oră, a curs de sus pentru toată săptămâna.

puţin muraţi, dar încă entuziasmaţi, am ajuns în centru şi am luat-o pe jos, doar ca să simţim pulsul distracţiei înainte de a intra în inima festivalului.

gunoi, noroi, apă (şi sus şi jos, şi în haine şi galoşi), zgomot, beţivi, sticle aruncate, ţipete, ploaie…

nedescurajaţi de priveliştea apocaliptică, înaintăm. ajungem cu oarecare dificultate la minunata procesiune a carelor. ca un balon spart de un ac, atât de zgomotos s-au desumflat aşteptările mele. carele erau nişte camioane, extrem de sărăcăcios decorate, doar cu câte o copertină unicoloră; însoţitorii carelor aveau costume simpliste, iar muzica era aceeaşi peste tot. nimic nou, incitant, alegoric. doar zgomot, spart pe ici pe colo de nişte culoare, şi mult negru.

descris drept festivalul diversităţii din Londra, eu l-am văzut ca festivalul diversităţii neamurilor venite din continentul african. sau de prin caraibe.

acum stau şi mă întreb dacă amicul meu avea dreptate în legărută cu negri sau poate educaţia lor atât de diferită, dar toate mişcările lor erau extrem de porngrafice. nu erotice sau incitante. doar porngrafice. şi la tipe şi şi la tipi. puţinii caucazieni rătăciţi printre “expozanţi” ieşeau în evidenţă prin cuminţenia lor, deşi erau mai degrabă dezbrăcaţi şi încercau să ţină pasul cu colegii lor din trinidad tobago.

am înotat prin mulţime, prin mirosul de marihuana, prin ţipete către ieşire. la bayswater, străzile erau încă închise şi murdare, dar era linişte. doar câţiva turişti rătăciţi care căutau drumul spre distracţie.

decât să mai scriu concluzii, pun câteva poze…


răbufniri rasiste

colaborarea ea cu chinezii e gata. de mâine ne despărţim amici şi ne vedem de drumuri. o să-mi reiau engleza (după ce îi fac reparaţiile de rigoare pentru că chingleza a cam lăsat găuri, precum o grindină insistentă pe-un acoperiş de plastic) şi o să îi evit pe cei cu ochii migdalaţi.

dacă până acum mă consideram o persoană tolerantă, am descoperit că sunt rasistă. îi cam îndes în aceeaşi oală (cu toate că fac singuri asta, pentru că seamană între ei) şi nu prea mai am răbdare sau curaj să îi ascult şi să îi cunosc.

nu fac decât să le copiez apucăturile, pentru că nici ei nu au cel mai mic interes să îi cunoască pe ceilalţi sau măcar să perceapă că sunt în altă ţară.

din echipa devoratorilor de rechini ( şi nu e insultă, pentru că toţi mi-au spus că e delicios, dar al naibii de scump – aşadar asta ar fi o laudă) Sun e singurul care a fost curios să afle de unde sunt. a făcut ochii mari când a aflat că sunt româncă, pentru că sunt blondă cu ochi albaştri.

l-am întrebat dacă a auzit de România, aşteptându-mă la veşnicul clişeu : Dracula.

mi-a răspuns zâmbind: Ceauşescu şi ţiganii.

 


{foarte} scurt tratat despre chinezi

1 chinez = 1 dragon

2 chinezi = 2 porci

3 chinezi = 3 furnici

Primul meu contact cu un reprezentant al măreţei culturi a fost acum mulţi ani şi dragonul pe care l-am cunoscut atunci mi-a confirmat toate poveştile minunate pe care le citisem despre ei. Mi-a povestit vrute şi nevrute şi mi-a arătat feţe nebănuit de frumoase ale unui popor ce şi-a păstrat cu patimă şi cu sacrificii credinţele şi cunoaşterea. A fost o întălnire ce m-a marcat.

Doar că puterea unui Dragon, mai ales când e departe, păleşte în faţa acţiunilor zilnice a doi porci. Dacă până de curând cel mai cumplit lucru pe care mi-l imaginam erau doi ţigani, ei bine, îmi cer iertare. Cu chinezii e mai rău. Nu pentru că ar fi mai jegoşi, pentru că sunt cam pe aceeaşi poziţie, doar aspecte minore diferă, ci pentru că au pretenţia că sunt oameni educaţi şi provin dintr-o cultură milenară. Iar dacă nu eşti atent, rişti să îi crezi. Cunosc oameni educaţi, medici, terapeuţi, contabili, auditori, oameni care au studiat în China sau în ţări europene, care sunt cei mai cumpliţi porci. Dar cea mai mare tară a lor e faptul că sunt inflexibili, nu se pot adapta sub nicio formă. Vor continua să plescăie cu mare avânt atunci când mănâncă, chit că sunt în cel mai select restaurant. Vor râgăi cu mare patos, rânjind chiar, chit că sunt în faţa pacienţilor. Dar cel mai comic exemplu este refuzul lor de a mângăia un câine sau o pisică, din cauza microbilor pe care i-ar putea lua, deşi îşi pun farfuria cu mâncare pe jos şi refolosesc beţişoare pe care nu prea le spală. Oricum, orice animal pentru ei reprezintă doar un posibil adaos în meniu.

Dar chinezii, prin definiţie, sunt furnici. Muncesc din greu şi în cele mai vitrege condiţii, doar pentru un bol de orez şi un cartof dulce.

Dacă se vor muta spre vest, pământul va rămăne gol ca după o turmă de lăcuste.

Nu sunt rasistă, urăsc doar prostia, indiferenţa şi inflexibilitatea. Dacă tot ai ajuns într-o ţară care te apreciază, fă măcar efortul să îi răspunzi. Nu mai râgâi în public şi trage apa la toaletă!