Monthly Archives: December 2014

teoria relativităţii şi înţelepciunea populară la români

am crescut cu mama spunându-mi că bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos decât dracul (deşi mereu s-a lăudat că tata-i arătos, mă rog – o fi ea mai norocoasă) dar cu toate astea nu au ajuns la mine concepte despre frumuseţea feminină sau ce înseamnă asta pentru un bărbat din popor.

într-o dimineaţă, când luna încă se trăgea de şireturi cu luceafărul, doi români vorbăreţi se îndreptau spre muncă într-un autobuz londonez. cum s-au aşezat pe scaunele din spatele meu am fost martorul direct şi unic al discuţiilor matinale.

aflu că unu-i proaspăt poposit pe plaiurile ceţoase şi abia face diferenţa dintre “do” şi “did”, dar recunoaşte că e la început şi că “şi-a scos verbele la trecut şi prezent” ca să le înveţe. celălat e mai bătrân, mai cunoscător al limbii şi plin de sfaturi. discuţia se transformă în bârfă despre un Iulian, profesor de felul lui, plecat din românia pentru a se face tâmplar aici de dragul banilor. dar inima lui Iulian nu bate pentru bani,ci pentru minunata Ingrid, care e cam zgripţuroaică şi îl ignoră şi-l face să sufere. “clar nu-i femeie de casă şi nici vreo frumuseţe nu e!” (bărbaţii ăştia sunt mai bârfitori decât toate femeile pe care le cunosc. la un loc.)

bârfa se înmoaie şi ajung la partea interesantă: cum ar trebui să arate o femeie. tânărul declară că pe el îl interesează mai degrabă frumuseţea interioară, dar bătrânul i-o taie scurt: “trebuie să fie şi frumuseţe exterioară şi frumuseţe sufletească. femeia trebuie să fie un pachet”. că sunt prea multe urâte. “că de maimuţe e plin ca la zoo”. (mă întreb acum cât de mare trebuie să fie pachetul. e ok cât un pachet de gumă? sau unul de 1 m pătrat? şi pachetul să fie gol? sau în pachet un pacheţel, vorba cântecului?) şi uite aşa aflu că femeie ideală e pachet. că femeile nepachet rămân desperecheate ca şosetele rătăcite. oare împachetările cu nămol te fac mai pachet decât împachetatul în paginile unei cărţi? despachetatul unei femei se face la fel cu despachetatul unui cadou?

gândurile îmi sunt curmate de tânărul care se miră că e în centru. sfaturile curg spre el, să meargă la muzee, că doar sunt gratuite, nu ca în alte ţări unde “plăteşti de te îndoi”. şi că ar trebui să meargă la muzeul de ştiinţe (n.a.- natural history museum, care-i lângă science museum) pentru că expoziţia despre teoria relativităţii e “mortală”. tânărul nu prea ştie despre ce e vorba. “aia mă, despre omul maimuţă şi cum am ajuns noi aici. a relativităţii e, nu?” deşi interlocutorul său dădea semne că s-ar îndoi, omul ţine cu dinţii de cunoştinţele lui, “teoria relativităţii, a lu’ ăla de zice că ne tragem din maimuţă”.

mă muşc de limbă să nu mă întorc să-i spun că teoria lui Darwin e paralelă cu relativitatea şi că unii nu s-au tras complet din maimuţă. dar cum să mă întorc şi să-i spulber coroana de minunăţii pe care le spune? ce suflet aş avea eu să îi spun că greşeste? cum al putea să trăiesc cu imaginea chipului tânărului care brusc îşi vede mentorul destrămat? aşa că rămân simplu ascultător al înţelepciunii populare transmisă ca herpesul: din gură în gură.


Și travestiţii au suflet

Am aflat eu, când viaţa m-a pus în faţa unui băiat drăguţ, machiat cu mare grijă și cu mult rimel, înfășurat într-o rochie faină.
Nu prea m-am gândit la cum o să reacţionez, dar dată fiindu-mi educaţia și faptul că pe la noi ăștia-s păsări rare și de noapte, m-am trezit adresându-i-mă cu cel mai sincer zâmbet din ultima lună.
I-am simţim jena faţă de sine că e prins într-un corp de bărbat și jena faţă de lume că a ales să afișeze un aspect de femeie, când noi toţi ceilalţi ne complacem și nu am păși vreun milimetru în afara etichetelor pe care le primim, dar nicio urmă de mândrie cu toate că a ales un drum extrem de dificil și neprietenos.


culmea dimineţii

să te conversezi la ora 5 cu un măcăleandru care să-ţi spună că a venit iarna şi pe plaiurile astea…


rasism. profiluri. din nou

Mare amatoare de aeroporturi cum sunt, m-am oferit să aştept pe cineva care se dădea cu avionul, chiar luni dimineaţă.
Aeroport internaţional, lume multă. Mulţi oameni ferchezuiţi. Câţiva tipi faini de mi-a luat ceva să mă adun de pe gresia astora (foarte curată de altfel). 
Şi cum aveam vreo juma de oră de ucis, mi-am pus ochelarii şi mi-am îndreptat atenţia către oameni. Aşteptând, ajungând, întâmpinând, îmbrăţişând, pupând, bucurându-se, mirându-se, plictisindu-se. Un adevărat spectacol de emoţii şi grimase, şi cum nu am televizor, asta e modul meu de a vedea lumea. Chiar la botut calului. Sau, mă rog, la capătul terminalului. 
Afişajul spune apăsat cu portocaliu că zborul ce-l aştept e pe pistă şi-mi zic că omul tre’ să iasă în orice moment. Zăresc nişte specimene masculine pe care le bănuiesc că-s de pe plaiuri mioritice: destul de spălaţi, dar un pic şleampeţi, cu haine moderne, cu nelipsita blană la guler, cu aer că ei le ştiu pe toate şi-s şi un pic bronzaţi. Bam, eticheta. Dar văd genţile care le atârnă de gât. Louis Vuitton, în toata splendoarea lui. Italieni! Nu am văzut bărbat mai mândru de geanta lui cu print vuittonesc decât italianul. Cam de la prima mea ieşire din ţară, când prin Parisul plin de turişti asta era modul de a-i deosebi pe italieni de restul. Tabela îmi confirmă că un zbor dinspre Roma e vecin cu ăl de-l asteptam eu, deci i-am citit perfect. 
Şi că tot ma holbam aiurea, văd că şi dinspre China venise un transport. Şi realizez cu stupoare că nu observasem până acum că majoritatea chinezoaicelor sunt crăcănate. Rasism anatomic? Checked!
Tare faine sunt aeroporturile! Grămezi de oameni care-şi târâie genţile după ei şi poveştile în spate, de merg cocoşaţi. Ăia de-s mai drepţi, fie şi-au lăsat poveşti în urmă, fie le-au condensat şi le tin prin buzunare, lângă acte. Şi le scot doar când îşi pun hainele la spălat ca să nu le cureţe de tot cu detergentul.