Monthly Archives: August 2014

noile mascote

noile mascote pentru Turnul Londrei trebuie să fie porumbeii pentru că doar pe ei i-am zărit pe acolo. şi la cât de hrăpăreţi sunt, cred că i-au şi halit pe corbi. 

tower of london

Advertisements

s-a furat mireasa!

la îndemnul unui amic, mândru reprezentant al blogosferei, renunţ la lene şi la iarba curată din parc şi pornesc cu soarele deasupra spre minunata clădire care adăposteşte adevărate opere de artă. la propriu, căci mă îndreptam cu spor spre o galerie cu tablourile lui Dali. (cum să stau de mai mult de o săptămână aici şi să nu ştiu despre asta??? m-am tot certat în gând în drum spre centru).

drumul mi-a furat mai bine de două ore, pentru că am ales varianta neturistică, adică am mers pe străduţe, evitând traficul şi oamenii.

la locul cu pricina, surpriză: nici urmă de anunţ, de banner sau orice care să indice drumul. întrebându-l pe atotcunoscătorul google, aflu că expoziţia e demult închisă. cu buza umflată şi cu şoşonii scurgându-mi-se pe trotuar mai ceva ca un ceas de-al Maestrului, mă preling uşor pe sub copaci ca să scap de soare şi mă duc ţintă la National Gallery, pentru că tare mi-e drag galbenul lui van Gogh şi prea mă umplu de uimire detaliile lui Canaletto.

dau câteva ture şi îmi umplu sufletul de culori, apoi mă aşez pe o bancă şi respir. oameni mulţi, agitaţie, chipuri uimite, feţe încântate, mutre, ochi plini de admiraţie…

şi o mireasă!

am crezut că de la atât de mult mers prin soare am vedenii. am închis ochii, am respirat, am deschis ochii… mireasa se fâţâia printre turiştii care, deşi au întâlnit o grămadă de grozăvii la viaţa lor, se uitau mai ceva ca la urs. cum să le explic doar prin zâmbetul meu că pentru noi aşa ceva e la ordinea zilei şi că vezi mirese (da, mai multe o dată) aproape în fiecare sâmbătă sub Arcul de Triumf din capitală? doar că mândra era o chinezoaică, frumuşică, ce-şi încerca rochia şi farmecele pe holurile muzeului.

şi ca niciodată, mi-am scos telefonul şi am fugit după ea. a prins-o în faţa lui Monet, pozând sastisită pentru un nene cu un obiectiv mare, cam nepotrivit pentru ocazie.

I am not marriage material, după cum spun vecinii mei, dar dacă ar fi să-mi pun o rochie cu multe straturi şi tot vor unii să păstreze cutumele, atunci să mă ducă şi pe mine la o galerie de artă. dar să fie una modernă ca să mă pierd printre exponate, pentru că oricum o să fiu complet pe dinafară şi neînţeleasă.

 

IMAG0654

IMAG0656


cum am îmbrăţişat interiorul unui tomberon

şi cu mare drag!

În minunatul furnicar în care mă învârt nu prea sunt animale pe străzi. Câinii sunt lesă, urâţi şi abia se târăsc pe asfalt. Pisicile sunt educate să evite străinii şi stau cuminţi în curţi, aşa că nu prea sunt şanse să smotocesc blănoşi torcători.

Aşa că pufosul roşcat, cu pată albă pe nas şi cu ochii iscoditori m-a cucerit cu o singură privire. Nici nu am avut timp să îl chem pentru că era deja lângă mine şi a fost de ajuns să îmi trec mâna peste blăniţa zbârlită ca inima să mi se topească şi să torc eu de fericire. L-am răsfăţat pe roşcovan şi m-am lăsat piedută în ochii lui de chihlimbar. După ce şi-a luat porţia de mângâieli, s-a îndreptat spre alte picioare de care să se rezeme. Şi pentru că aveam să mai stau în zonă, am renunţat la răcoare parcului şi m-am aşezat în plin soare, lângă o intersecţie aglomerată şi extrem de gălăgioasă doar ca să mă bucur de motan.

Motan care s-a unduit frumos pănă la primul tomberon şi, cu o agilitate ieşită din comun, a sărit înăuntru. L-am pescuit de acolo şi l-am dojenit, pentru că pisicile nu stau printre gunoaie şi că stăpânul lui s-ar supăra ştiind că primeşte în casă un tăvălitor prin gunoaie. Doar că a scăpat din mâinile mele şi şi-a reluat poziţia de vânătoare lângă tomberon. Şi atunci am înţeles motivul: un şobolan. Aveam în faţă un vânător adevărat, care şi-a fixat prada şi care ştia toate trucurile pentru a o prinde. Doar că a pierdut-o printre gunoaie şi a trebuit să se mulţumească cu o bucată de pui aruncată în tomberon.

Atunci am înţeles că era flămând (deşi nu refuzase nici apa pe care i-am oferit-o) şi că era departe de casă, birourile din zgârie-norii din preajmă nu păreau prea primitori pentru un pisoi, iar traficul intens era o provocarea chiar şi pentru un biped. Ştiu că englezii sunt foarte atenţi cu animalele lor şi că răspund repede în astfel de situaţii. Şi, cu un ochi pe mâţ, am purces în a da telefoane. Nimeni nu era în stare să-l ia, dar ne dădeau informaţii. Şi din telefon în telefon am ajuns la un cabinet veterinar care s-a oferit să-l primească.

Aşa că am ridicat motanul, care se plimbase prin tomberon, l-am luat în braţe, şi prin caniculă, l-am cărat un sfert de oră până l-am dat unor oameni care ştiau ce e de făcut. O scurtă scanare a cipului, o verificare online şi s-a găsit stăpânul.

Tocmai îl salvasem pe Max, un adevărat Don Quijote care mai fugea de acasă, doar că de data asta exagerase cu distanţa şi timpul. Zece zile prin zona aia erau cam multe chiar şi pentru un motan descurcăreţ. Ne-am despărţit, el liniştit pentru că scăpase de căldură, eu jegoasă şi cu găuri în cămaşă, dar fericită pentru că am întâlnit asemenea sufleţel.

Dacă sună a laudă, chiar e, doar că nu pentru mine. E laudă pentru cei de aici, care au grijă de animalele lor. Le pun cipuri şi aşa că animalele ajung acasă imediat. Nu au câini maidanezi, nu au pisici fără casă (singurele animale mai nedomesticite sunt vulpile, dar asta e altă poveste). Sunt responsabili şi respectuoşi, şi fiecare e dispus să ajute. Chiar şi când e vorba de un puricos roşcat şi jegos.

 


lipsa diacriticelor

De ce nu au englezii diacritice?

Pentru că turiştii s-ar îngrămădi la Tate crezând că merg la Ţâţe.


răbufniri rasiste

colaborarea ea cu chinezii e gata. de mâine ne despărţim amici şi ne vedem de drumuri. o să-mi reiau engleza (după ce îi fac reparaţiile de rigoare pentru că chingleza a cam lăsat găuri, precum o grindină insistentă pe-un acoperiş de plastic) şi o să îi evit pe cei cu ochii migdalaţi.

dacă până acum mă consideram o persoană tolerantă, am descoperit că sunt rasistă. îi cam îndes în aceeaşi oală (cu toate că fac singuri asta, pentru că seamană între ei) şi nu prea mai am răbdare sau curaj să îi ascult şi să îi cunosc.

nu fac decât să le copiez apucăturile, pentru că nici ei nu au cel mai mic interes să îi cunoască pe ceilalţi sau măcar să perceapă că sunt în altă ţară.

din echipa devoratorilor de rechini ( şi nu e insultă, pentru că toţi mi-au spus că e delicios, dar al naibii de scump – aşadar asta ar fi o laudă) Sun e singurul care a fost curios să afle de unde sunt. a făcut ochii mari când a aflat că sunt româncă, pentru că sunt blondă cu ochi albaştri.

l-am întrebat dacă a auzit de România, aşteptându-mă la veşnicul clişeu : Dracula.

mi-a răspuns zâmbind: Ceauşescu şi ţiganii.