Monthly Archives: May 2012

altul fără titlu…

pentru că plouă, pentru că am başcheţii uzi, pentru că abia s-au uscat blugii de pe mine. dar mai ales pentru că norii seamănă cu nişte iepuraşi, în fiecare dimineaţă, de trei săptămâni încoace…

 

Advertisements

l’amour. toujours.

într-o seară frumoasă de primăvară, ca niciodată, mă îndreptam către o reuniune a oamenilor mari. mari din toate punctele de vedere. şi ca nişte pitici, eu şi omuleţul negru, ne duceam spre minunata întâlnire. şi, inspirată de verdele din parc ce-mi încălzea ochiul drept, intimidată de clădirile uriaşe din stânga, vorbeam. îi povesteam omuleţului cum trebuie scăpărat un chibrit.

în faţă, trona arcul de triumf. se mărea cu fiecare pas. la un minut distanţa, ochii mi se blochează pe EL. tipul. înalt, arătos, cu părul lung prins neglijent într-o coadă studiată. aranjat. pe fundal arcul de triumf şi soarele. lumina îl înconjura ca un nimb. l-am privit o secundă. am clipit. apoi l-am privit din nou, încercând totuşi să fiu atentă la conversaţie. mi-am întors privirea spre parc. voiam să-mi imprim pe retină toată prospeţimea copacilor ca să uit de străinul chipeş.

dar n-am rezistat şi l-am căutat din nou.

şi şoc!!! the tall, handsome man is waving! at me!

mă uit în dreaptă, stânga, în spate. nimeni.  şi-mi spun că aşa ceva nu mi se poate întâmpla. adică… cum să vezi un tip senzaţional şi în 30 de secunde acesta să îţi facă cu mâna???

clipesc de vreo 10 ori ca să-mi ajustez dioptriile şi îl focalizez din nou. şi…nu ştiu ce a fost mai mare: surpriza sau SURPRIZA să văd că era Doctorul.

acum: ori Doctorul arată atât de bine şi se încadrează perfect în categoria de tipi după care fluier pe stradă, fie m-am obişnuit atât de mult cu el încat mă atrag doar tipi care-i seamănă.


mândria vine înaintea căderii

…la propriu!

miercuri, zi de primăvară, dimineaţa. piţipoanca se găteşte, se strâmbă în faţa oglinzii, coafura rezistă. dar piţipoanca nu poate rezista unor pantofi cu toc de 10. cm. minunat. se mai oglindeşte niţel, îşi mai aranjează un fir de mustaţă, şi satisfăcută de rezultat, iese din casă.

pe la prânz, ajunge la birou. simte privirile curioase ale celorlaţi, invidia femeilor, admiraţia… hmmm…tot a femeilor.

ziua trece ca o boare (cu zgomotele făcute de tocurile măreţe pe gresia de la serviciu)

seara, curs. important, unde piţi este total neimportantă. şi ciudat, dar e prima dată în acea zi când se simţea bine.

noapte. tropa, tropa pe caldarâm, piţi se îndreaptă spre casă. cu omuleţul negru, cu Doctorul şi cu Nenea ăl Mare, de predă cursul. şi, în staţie, agitată de semnele Doctorului, preocupată să nu dărâme omuleţul negru, încercând, respectuos, să-l salute pe Nenea, a uitat să verifice pantalonii. care s-au încălcit, s-au răsucit, s-au contorsionat puternic şi i-au smuls pământul de sub picioare. cu o viteza uluitoare. un genunchi, palme, braţul stâng, apoi rostogolire pe spate. şi vreo 30 de secunde de zăcut cu cracii în sus precum o ţestoasă pe care o mână nepăsătoare a întors-o cu burta la soare. şi asta în văzul celor 3 de mai sus. şi a tuturor călătorilor care aşteptau în semintuneric un autobuz.

şi, în timp ce cădea, gândul a zburat spre Blonda şi momentul asemănător prin care a trecut aceasta.  numai că atunci caldarâmul era mai degrabă macadam, numai că Blonda, în timp ce cădea a realizat că pietricelele îi vor răni palmele, aşa că preferat să-şi amortizeze căderea cu faţa. şi cu preţul unei arcade sparte şi a unui ochi vânăt, Blonda şi-a salvat preţioasele palme.

înapoi la aseară. Doctorul m-a pus repede pe picioare, m-a verificat să am toate oasele la locul lor, mi-a turnat spirt pe răni, şi m-a ajutat să ajung acasă.

şi mândria mi-am lăsat-o acolo, pe trotuar. s-o ia cine-o vrea.

dar vă previn, lucruri bune nu aduce!


arginţii din grădină

mi-au plăcut mereu basmele. le-am citit pe nerăsuflate când eram copil, apoi am trecut la mitologie, istorie… şi iar la basme.
pasiunea pentru poveşti o am de la bunica mea, care mi-a alimentat-o povestindu-mi despre uriaşii care au trăit înaintea oamenilor, cum aceştia au dispărut ca să ne “facă loc”, plus o grămadă de alte naraţiuni mai mult sau mai puţin supranaturale.

una dintre poveştile “adevărate” e despre stră-străbunicul meu, Vasile, om bogat, cu pământ, cu îndeajuns argint de-l întorcea cu lopata (plătise bătrânul câţiva flăcăi din sat să facă treaba asta, şi cică ar fi durat vreo 3 zile. exact ca în poveştile cu zmeul). şi că tot spuneam de zmeu, moşu îşi vede averea ameninţată şi o ascunde. mai exact, o îngroapă (sigur că bătrânul a citit cărţi despre piraţi).

cu anii, aceasta a trecut pe lista de poveşti de adormit nepoţii, deşi în fiecare primăvară, odată cu desţelenitul, săpatul şi alte alea, mama dezgropa şi câţiva bani de argint (monede care au dispărut la fel cum au apărut… nimeni nu ştie unde s-au dus; am reuşit să salvez doar una). degeaba ne străduiam noi să aflăm mai multe, cei care ştiau nu vorbeau, cei care nu ştiau, spuneau tot.
dupa un timp, mama nu mai găsea bani. dar niciunul. curios lucru, pentru că era un detector de metale perfect. ştiam că nu se defectase, simţeam că ne ascunde ceva, dar nu bănuiam că e ceva atât de important. în timpul renovărilor casei bunicilor, pe când dărâmau pereţi, a găsit un tunel. căptuşit cu piatră de râu. şi pe acolo se putea strecura un om. ştiind pasiunea noastră pentru poveştile cu comori şi temându-se că am fi îndeajuns de nesăbuiţi încât să intrăm acolo, l-a astupat. şi a trecut ani până să ne povestească asta. acum se da lovită că a uitat exact unde era, că s-au schimbat prea multe şi că ar trebui dărmată casa ca să găsim intrarea.
dar în fiecare primăvară, nostalgia arginţilor care creşteau în grădină o încearcă pe mama care ne repovesteşte întâmplarea, mereu cu amănunte în plus, care ne ajută la trasarea hărţii comorii.

Blonda a reuşit să mai smulgă nişte informaţii utile pe care le-am desenat. ne-am propus să facem o hartă adevărată a comorii închipuite de sub casă. după cum urmează :