Monthly Archives: May 2015

Clișee

Q: ce fac românii cu noaptea în cap într-o staţie de bus londoneză?
A: își împart pâine cu sare!


Cum sa sochezi un brit

Te duci la magazin. Supermarket, de preferat. Cum esti intr-o mare graba, faci cel mai mic plan de mancare pentru doua zile si in alea 2 minute cat ai planuit sa faci cumparaturi, arunci in cos doar legume. Ca doar sare si piper ai acasa. Si poate un teanc de banane. Si unul de pere. Neaparat niste afine. Dar nu mai mult pentru ca deja a trecut al treilea minut.
Fugi la casa, o alegi pe cea mai aproape de usa si cu cei mai putini oameni.
In cazul meu, un englez get-beget.
Englezul se uita la cumparaturile mele, apoi la ale lui, iar la ale mele. Isi mangaie burta in timp ce-si scobeste dintii incalecati: “That is some healthy food”. Zambeste sincer, strengar, dar mai ales surprins.
Ma pufneste rasul, si ii spun de graba mea si ca nu am avut timp sa ajung la rafturile ticsite cu zahar sub forma de prajituri. S-a linistit. Prea i-as fi stricat zenul daca i-as fi spus ca asa mananc de obicei.
Rade in timp ce-mi prezinta micul dejun de duminica a familiei sale: o mega punga de crisps (adica cipsuri, pentru ca englezii sunt mai cu motz, iar motzul lor vrea cuvinte speciale), cola, suc, dulciuri, niste apa, alte dulciuri, cakes.
Ce mai, sanatate la cutie!


Anglia, ţara găinilor liber-umblătoare

De când sunt pe meleaguri londoneze, mă minunez într-una. Am venit aici cu așteptări mari, doar e cea mai cool capitală europeană, oameni inteligenţi și posh, advertising pe măsură, calitate garantată.
Adevărul: totul e exact ca o ceapă degerată!
Ca să găsești chestiile bune și proaspete trebuie să treci prin straturi mucilaginoase și putregăite.
Dacă eram atât de scârbită de “publicitatea” de acasă (mulţumită experienţei cu o firmă de advertising), acum aproape aș spune că ei erau delicaţi. Aici sunt crezute cele mai gogonate minciuni. Cu cât mai gogonată, cu atât mai mulţi credincioși (am auzit că doar în america lucrurile ar sta mai rău).
Orice chibrit care are scris “british” pe el se vinde cu mai mult decât unul pe care nu scrie. “British labels” se vând scump, dar multe dintre produse sunt făcute prin Europa de est (la un magazin de ţoale foarte cunoscut, cele mai scumpe haine erau făcute în România).
Dar preferata mea e cea cu  ouăle de la free range chickens.  Peste tot, de la cel mai bine cotat magazin la buticul din colţ au afișate asta. Iar când mai pui ca pe toate etichetele scrie și british, afli că toate găinile lor aleargă vesele și neîngrădite pe coclauri și se ouă sănătos sub șuri, iar insula asta e populată doar cu păsăret.
Și cu vaci vesele și calme care dau lapte british, sau cu oi british care dau cel mai englezesc cheddar, cu miei fragezi care își dau pulpele pentru specialităţi cu “british lamb”.
Iar dacă vremea ar fi altcumva decât arhicunoscuta “british weather” oamenii n-ar avea despre ce să discute.


Bărbaţii sunt insensibili

Sunt destul de des întrebată câţi ani am. O fi genele nemaipomenite moștenite sau un noroc chior să nu le fac prea ușoară munca celor ce vor să-mi ghicească vârsta, iar de multe ori mă trezesc că și cei care știu cât de bătrână sunt mă tratează ca pe un copil.
Aseară filosofam cu un coleg, fiu de brahman, indian aristocrat cu un background sănătos de învăţături gandesciene. Și evident mă întreabă de vârstă și recunoaște că îi e greu să ghicească cam câţi ani are “an europeean girl”. Se miră, ne râdem, și-mi zice că machiată aș mai câștiga niște ani.
Șocată, îi zic că sunt machiată. ” Very light, I don’t see it.”
Acum mă întreb: ne boim (expresia preferată a bunicii mele) chiar atât de mult încât i-am făcut pe bărbaţi insensibili?
Pentru ei nu mai există decât alb și negru? Unde sunt toate nuanţele de gri? S-au obișnuit atât de mult cu femeile machiate cu ciobul încât asta a ajuns idealul lor de frumuseţe? Să îmi pregătesc în fiecare dimineaţă găleata cu fond de ten?


The worst dream ever!

Se făcea (că doar așa încep toate visele) că ajutam pe cineva cu o treabă la un muzeu. Pentru că era o clădire impunătoare, cu odăi înalte, doar marmură și cu chestii atârnând de pereţi. Și se mai făcea că era acolo o masă pentru oaspeţi (că tot îl certam eu pe unul dintre ei că floarea mov din farfurie nu se mănâncă, ci doar cele galbene, pentru că sunt flori de zuchini, deci masa era pentru boieri și snobi).
Și la masa aia mare era și Robert Downey Junior (la fel de fain ca-n realitate, cu același zâmbet superb) și cum discutam noi, mă întreabă șugubăţ dacă vreau să merg cu el la masă, sau poate ieșim să dansăm and we’ll take it from there.
Răpunsul meu a venit natural, de parcă am refuzat un om normal: “No thanks, I’d rather not.”
I said no to Robert Downey Junior.
Acum mi-e și teamă să mai dorm, cine știe cui mai tai elanul. Deja am ratat unul. Și al naibii de bun!