Monthly Archives: November 2014

tineretul nostru o fi mai bun?

sau mai educat? mai cu cei 7 ani de acasă?

dau ieri peste o duduie bine trecută de 60 de ani, dar care se ţinea cochetă şi cu sprâncenele bine accentuate. e puţin pierdută pe o alee şi îmi cere ajutorul. mă nimeresc să ştiu de ce are nevoie şi o îndrum corect. are chef de vorbă, se opreşte să îmi mulţumească şi pentru că are îmi simte accentul nebritanic, mă întreabă dacă sunt din Polonia. îi spun că a fost destul de aproape, dar sunt din România. zâmbeşte sincer şi-mi spune că a observat că tinerii din ţările est europene sunt foarte amabili şi dornici să ajute. (mă întreabă cât de îngrozitoare e situaţia pe acolo. îi răspund că avem o ţară frumoasă, că lucrurile merg înspre bine, şi-mi povesteşte despre un caz în care lucrurile donate unui orfelinat din România au fost păstrate de cei care aveau grijă de copii. avem cazuri din astea, dar îi spun că asta se întâmplă cam oriunde şi n-om avea noi ciungă în păr să fim cei mai idioţi. face ochii mari realizând că am dreptate. crengi uscate are orice pădure)

înapoi la tinerii britanici. în scurtele mele interacţiuni cu cei sub 30 de ani, am observat o delăsare, o lipsă destul de evidentă de modestie. sunt crescuţi crezând că tot li se cuvine, că pot răspunde la orice, că se pot lamenta toată ziua. recunosc că noi suntem mai cu vocea timidă când trebuie să ne cerem drepturile, dar aici e cam pe dos. toată lumea cere, puţini dau.

e drept şi că nouă ne-a fost inculcat un cult al oamenilor mai în vărstă (că deh, “o să ajungeţi şi voi la vârsta asta şi o să vedeţi cum e!!!”), dar nici să ignori un bătrân care are nevoie de ajutor doar pentru că ai impresia că o să trăieşti veşnic tânăr nu-i prea fain. or fi ei copii politically correctness-ului şi îi tratează pe toţi la fel, dar poate tocmai aici şi-au pierdut sensibilitatea şi atenţia de care au nevoie unii. majoritatea.

Advertisements

mi-am învăţat şeful să-njure

în română, cum altfel?

după cum spunea acum ceva vreme, mă scald în Gange (nu la propriu, deşi sunt sigură că dacă aş întreba vreun coleg, ar găsi vreo sticlă cu apă din râul ce le curge prin grădină pe care a cărat-o de acasă şi aş putea să mă bălăcesc şi la propriu).

unul dintre şefii mei e de pe acolo, de lângă Gange. e un tip activ, mândru că nu e englez, agitat, vorbăreţ, amabil, mereu cu ochii după femei… şi deşi încă mai păşeste ca pe coji de ouă atunci când vorbeşte în engleză, e mereu dornic să înveţe cuvinte noi. mai ales în alte limbi. şi mai ales înjurături. şi pentru că amestecul e cam neomogen, înglobând mai mulţi asiatici, când ne-a ajuns colega nouă, cu un accent răvăşitor spaniol, primul lucru pe care l-a întrebat: “How do you say ‘fuck you’ in Spanish?”. a învăţat şi asta, apoi şi “de puta madre”. şi pe când urla mai cu patos “hijo de puta”, se întoarce spre mine: “Teach me something in Romanian!”

o fi amuzant să-l văd înjurând în alte limbi, dar să-mi spună de mamă în propria-mi limbă? nu prea cred. i-am zis “we have a foul language, I won’t teach you how to curse in Romanian”. dar discutând asta cu nişte prieteni haioşi şi puşi pe şotii, am găsit ce aş putea să îl învâţ fără să mă simt insultată sau cu musca pe căciulă.

altă zi, aceeaşi rugăminte. şi îl învăţ. mă cam temeam că nu o să prindă “ă-ul” şi că o să am de furcă să îi explic, sau că nu va putea pronunţa alte sunete. da’ de unde? după nici două repetiţii, şeful meu începe, foarte corect, să urle din toţi rărunchii lui ăia coloraţi: “Bună seara, pretini!”

să vedem acum care s-o simţi insultat!


oglinzile dăunează grav mândriei

ca orice duduie care se respectă şi are un strop de piţipongeală în neuron, nu am putut rezista farmecelor unor ghete noi care să mă facă mai înaltă şi mai cu moţ. şi le-am scos la plimbare pe malul gârlei, dacă tot aveam nişte drumuri pe acolo.

seara, pentru că nu mă antrenez pentru maratonul pe tocuri, semnalizam dreapta că aş ceda şi autobuzul care ne lasă în faţa casei era brusc transformat în Făt Frumos care să mă salveze. şi cum am deja o istorie cu staţiile de autobuz şi tocurile năzdravane, şi pentru că simţeam fluturii mândriei rozându-mi timid în pipotă, nu se putea să nu mi-o iau pe cocoaşă.

stau cuminte în staţie, regulamentar pe partea stângă, pe trotuar, ca toţi ceilalţi. 90% din atenţia mea e antrenată într-o discuţie, restul stă de şase să vadă când vine busul; autobuzul londonez, mare cât o clădire, de culoarea pasiunii şi îngust cât să încapă chiar şi pe uşă. îl zăresc, trece de intersecţie, se apropie cu patos de staţie, semnalizează că opreşte, numai că de data asta s-a înfipt cam mult înspre trotuar şi, cu avânt, mă trăsneşte cu oglinda retrovizoare fix în freză. razant. şocant. şi dureros.

m-am trezit. fluturii mândriei şi-au scuturat brusc aripile şi s-au transformat înapoi în omizi ale milei de sine. am verificat să nu am sânge, că nu puteam să şi leşin, şi m-am urcat în burta bestiei care tocmai mă agresase. şoferul era palid aşa că i-am zâmbit cât de calm am putut şi m-am purtat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. de ce să-şi piardă omul serviciul doar pentru că eu m-am decis pentru o zi să fiu mai înaltă?

cum să mai port eu tocuri? vorba Doctorului: trebuie să fiu atentă la oglinzile autobuzelor, la balcoanele caselor, la felinare, avioane, ozn-uri, lună… o să fiu cu capul în nori, la propriu.


prinţesele Disney sunt grase şi au fundul mare

raportul femei – bărbaţi acolo unde lucrez e cam de 10% – 90%. adică am doar colegi. şi 2 colege. sau 3.

asta înseamnă că abilitatea de a flirta trebuie trecută în fişa postului, pentru că oricât de însuraţi ar fi unii colegi, oricâţi plozi ar avea atârnaţi de iţari, ei tot cu ochii în 4 zări vor fi. aşa că m-am adaptat, de multe ori trec remarcile pe lângă mine, alteori adopt tactica din matrix şi mă aplec ca ele să treacă pe deasupra, iar uneori profit de asta ca să primesc ajutor şi să am o viaţă mai uşoară (na, am recunoscut! nimeni nu e perfect.)

într-o zi, în timp ce zburdam veselă pe plantaţia pe care lucrez, mă nimeresc lângă doi colegi care pălăvrăgeau. îmi văd de ale mele, nu sunt eu omul care să taie o discuţie. dar spaniolul, cu engleza lui cu accent portorican, se uita la mine, apoi la africanul altoit şi crescut pe plaiuri insulare, şi fără introducere, îmi spune că arăt ca o prinţesă. o prinţesă de la Disney. eu: “What????” (voiam să zic politicosul şi britanicul “pardon”, dar şocul mi-a cuprins neuronul şi-n plus mă grăbeam să fac loc hohotolui de râs). “Yeah, you look like a princess from Disney!”

şi se întoarce spre celălat coleg căutând confirmare şi sprijin. care veniră necondiţionat şi mult prea repede. şi cum spiritul de vânător îi va face pe bărbăţi să pluseze, celalalt îmi spune zâmbind şugubăţ, că am şi un corp sexy, nu numai chipul de prinţesă.

după ce m-am cules de pe jos (la propriu) de râs, am analizat niţel situaţia. şi a ieşit cam nasol. pentru Disney şi prinţesele lor. adică, am eu grijă să nu ies cu urmele de cearşaf pe faţă şi-mi ascund, neintenţionat, vârsta (apoi oi fi având şi vreo genă rătăcită de la vreun strămoş rus, de îs mai blondă de fel), dar de aici până la a seamăna cu o prinţesă e drum de parcurs.

dar cel mai mult m-a pus pe gânduri partea sexy a discuţiei. dacă eu am un corp sexy, atunci e clar că Disney are prinţese grase şi cu fundul mare.


Maşina de spălat sau cum să-ţi faci viaţa mai uşoară

Ca tânără deţinătoare a unui plod şi brusc cadorisită de statul comunist cu un apartament într-un oraş de provincie, mama s-a dat peste cap să-l mobileze cu stil. Stilul comunist, cu sufragerie imensă, cu vitrină în care să se păstreze setul “bun” de cafea, cu canapea cu flori şi covor persan. Tata a stat departe de calcule şi de culoarea draperiilor şi s-a implicat doar în a popula biblioteca cu western-uri, cărţi poliţiste şi colecţia cu coperte cartonate a lui Jules Verne (cărţile copilăriei mele, care mi-au rupt spatele cărându-le cu mine pentru a nu pierde din aventurile personajelor). Dar o iau aiurea pe câmpii…

Deşi bugetul pentru apartament a fost bine gândit, mama, femeie încăpăţânată şi învăţată cu greul, a decis să nu îşi ia maşină de spălat (“că doar sunt femei care au crescut şi 10 copii şi s-au descurcat şi fără maşină de spălat, iar ea nu se poate descurca când are doar un copil??”). Mama a rămas încăpăţânată pentru mulţi ani şi a spălat, înălbit şi apretat manual.

Anul trecut mama şi-a luat inima în dinţi şi cardul în mână şi a purces la a-şi lua o maşină de spălat. I-au trebuit câteva minute să se decidă şi alte câteva ca să înveţe să o manevreze. Apoi m-a sunat… N-am auzit-o pe mama mai încântată ca atunci. Parcă s-au deschis cerurile şi s-a pogorât cel mai de preţ dar. Bănuiesc că a fost un pic mai fericită decât atunci când i s-a născut primul copil. Mi-a descris cu amănunte chinuitoare cât de bine îi spală rufele, câte programe are, câtă apă consumă, câte haine încap, cât de repede evacuează apa etc.

La final, a oftat scurt: “Mi-a făcut viaţa atât de uşoară! Nu am crezut vreodată că o cutie cu fire te poate ajuta atât de mult. Mi-e atât de bine aşa încât îmi vine să învelesc şi farfuriile în haine şi să le bag la maşină, astfel încât să scap şi de corvoada vaselor!”

Ultimele fraze m-au trezit din letargie şi am realizat cât de des ne punem singuri beţe în roate şi ne împiedicăm boii de la car. Aiurea. Şi folosesc de atunci povestea maşinii de spălat pentru a arăta unor încăpăţânaţi cu aere de martiri şi cu tendinţe masochiste (dar mai ales pentru a-mi reaminti) că întotodeauna există şi varianta mai simplă a lucrurilor. Că viaţa e făcută să fie savurată, că e a naibii de frumoasă, că o putem oricând să ne-o facem mai uşoară. Perfectă chiar.

Luaţi-vă, fraţilor, maşină de spălat şi orice altceva vă face viaţa mai uşoară! Bucuraţi-vă de ea!