Monthly Archives: December 2013

there is a need for stories

“[…]there is a soul; that it wishes to be free; that it loves the human
it inhabits; that it will do all it can to shelter the one it loves; and
that it wants to be known, listened to, followed, given an enlarged
broadcast range, granted leadership in the quest for experience
that carries such worth for the higher self—and that its
language is stories.”

joseph campbell,  “the hero with a thousand faces”

 


despre oameni frumoşi


invazia turcilor

Fusei acum ceva vreme la un festival turcesc. Lume multă, câtă frunză şi iarbă, doar că de data asta nu pentru a-i descrie pe turcii cotropitori, ci pe românii dornici de distracţie.

Mi-am luat curiozitatea în buzunare şi am purces spre a-i cunoaşte pe cei ce din cărţi reieşeau ca fiind mişei, cotropitori, de popor ucigători… şi aşa mai departe, clişee din cărţile proaste de istorie.

Am văzut acolo OAMENI, oameni frumoşi. Şi în sfertul de oră în care am parcurs vreo 10 metri prin mulţimea gălăgioasă, m-am scăldat în culorile veşmintelor de sărbătoare, am adulmecat dulceaţa prăjiturilor preparate cu drag şi cu multă miere, m-am bucurat de verdele fisticului folosit din belşug,  le-am admirat bujorii din obrajii animaţi de bucuria de a fi împreună, am simţit mândria lor naţională, o mândrie interioară, de o delicateţe ieşită din comun, exteriorizată doar cât să-i învăluie pe cei ce le călcau pragul. Cu câtă gingăşie cuseau puncte colorate pe ştergare, şi cât de diafane le erau dantelele. Am privit îndelung felul în care femeile ocupate cu prepararea gustărilor sporovăiau într-o limbă necunoscută mie, dar fiecare cuvânt era curat, rostit cu un zâmbet şi susţinut de o privire caldă. Se bucurau că sunt împreună şi că lumea vrea să-i vadă, dar era o bucurie neostentativă, negălăgioasă. Se manifestau mai tare prin roşul puternic de pe costume şi prin aromele nemaiîntâlnite ale bucatelor.

Am urmărit mini-parada militară şi puterea lor de a îndeplini orice ordin, şi acum am înteles de ce au fost atât de iscusiţi militari, pentru că fiecare îşi ştia locul, fiecare îşi îndeplinea corect partea.

Şi disciplina lor a fost înghiţită de şuvoiul haotic de vizitatori. Nu pot să accept drept scuză faptul că era weekend şi că românii erau acolo pentru “distracţie”, şi de asta se comportau ca nişte pădureni: gălăgioşi, împingându-se, scuipând seminţe.

Dar cea mai mare surpriză a venit la finalul îmbulzelii, când credeam că am văzut lumina… O coadă şerpuită de-a lungul unei alei, care se mărea cu fiecare minut: coada la shaorma. Deşi organizatorii s-au dat peste cap să ne arate cele mai bune mâncăruri, să ne îmbie cu dulciuri pline de miere şi savoare, românul făcea coadă la shaorma.

Şi-acum regret că turcii nu au avut un vizionar mai puternic, care să prevadă poftele noastre pentru shaorma şi să fi deschis la fiecare colţ de cătun şi la fiecare intrare în codru o shaormerie. Ne-ar fi cucerit imediat, românii şi-ar fi dat şi iile de pe ei pentru o “shaorma cu de toate”, iar cotropitorii nu ar mai fi fost nevoiţi să-şi tocească tăişurile pe grumazurile noastre şi să spele sângele de pe uniformele impecabile.