Monthly Archives: October 2014

am picat din puţ în Gange

dacă trupa de întâmpinare pe insulă a fost formată în mare parte de orientali (da, politically correctness-ul a ajuns atât de departe încât chinezii, coreenii şi japonezii sunt “orientali”, asiatici fiind indienii şi celelalte neamuri din centrul Asiei) şi mi-am descoperit şi dezvoltat latura rasistă, acum sunt înconjurată de indieni. Pardon, asiatici.

aceştia sunt gălăgioşi, impulsivi, expansivi. au propriul umor, pe care eu nu îl pot înţelege, deşi m-am aliniat chiar bine cu umorul englezesc (după unii, de nesuportat). barierele culturale pe care şi le păstrează cu sfinţenie îi face să rămână outsideri. deşi trataţi corect, cumva reuşesc să meargă întotdeauna pe linia integrării. nici la ei, nici la noi. norocul lor e că sunt simpatici, cu tot cu engleza lor pocită şi cu accentul imposibil, zâmbesc mai tot timpul, se bagă în seamă, se fac văzuţi. sunt coloraţi fără a fi ostentativi.

dar chestia care mă face rasistă e că put. şi-au adus de acasă toate ingredientele mirositoare (găseşti curry şi turmeric la orice colţ de stradă, pe când mărarul e delicatesă. leuştean nu am văzut până acum!), iar mirosul respectiv rămâne imprimat în persoană. e transpirat prin toţi porii. la început am crezut că sunt precum pisicile şi fug de apă, până am încercat un sos de-al lor, gustos de-l mănânci pe pâine, şi am simţit că miros a turmeric şi la 3 zile după. dar ei insistă, chiar zilnic. pentru că nu pot concepe să mănânce şi altceva. oricât de mare le-ar fi zâmbetul, dacă e însoţit cu un iz de mirodenii trecute prin toţi porii, mă ţin la distanţă.

pe măsură ce observ naţiile astea în “sălbăticie” realizez că cele mai multe clişee au o bază temeinică de adevăr. dacă chinezii sunt în stare să mănânce orice chestie care mişcă, indienii dansează şi cântă cam toată ziua. oriunde. exact ca în filme. nu contează că e şeful prin zonă, dacă ei simt să se exprime prin triluri, atuci o vor face. şi izbucnesc în dans în mijlocul gării. în mijlocul mulţimii. Bollywood-ul e inspirat din realitate. nu degeaba zice o vorbă din bătrâni că “ţiganul de foame cântă”!

Advertisements

un certain je ne sais quoi

în anul 2 de facultate, m-am decis să devin independentă, aşa că m-am angajat. şi cum cel mai la îndemână şi fără bătăi de cap era un post de vânzătoare (îmi cer scuze de la toţi sales assistants out there), am făcut primii paşi spre a mă cunoaşte şi aprecia. am petrecut câteva luni acolo, timp în care mi-am descoperit şi reinventat stilul.

aşezat într-o zonă centrală a capitalei, magazinul, pornit şi cârmuit de o familie minunată care dorea să-şi exprime ideile, era căutat pentru abilităţile vânzătoarelor de a da sfaturi şi acum pot spune că era “posh”. destule vedete autohtone s-au perindat pe acolo şi reveneau pentru că reuşeam să le oferim haine care li se potriveau, nu rochii şi sacouri pe care trebuiau să le prindă cu ace de siguranţă la spate. acolo am învăţat despre fashion, culori, texturi, combinaţii clasice, dar şi despre ţesături şi imprimeuri.

omul în jurul căruia se învărtea toată povestea – fostul meu şef. inginer cu mulţi ani de experienţă, a lăsat şuruburile şi piuliţele şi a pornit într-o călătorie cu underlining de caşmir în complimentarea şi completarea farmecului feminin. avea omul respectiv (şi încă are) o capacitate nemaipomenită de a găsi cuvintele potrivite pentru a fermeca o femeie. ştia să jongleze cu idei la fel de bine cum jongla cu culori şi versuri. tot entuziasmul îi era domolit de feminitatea şi blândeţea soţiei dumnealui. conceptul dumnealor de familie era extins şi asupra celor 4 angajate. mergeam cu drag la muncă, iar orele de inventar şi alte hârţogării erau petrecute discutând despre cultură, cărţile citite, fashion, istorie, întotdeauna cu muzică bună în surdină.

deşi toate colegele mele au fost alese pe sprânceană, una dintre ele îşi mai dădea cu stângul în dreptul şi nu reuşea întotdeauna să ţină pasul cu discuţiile de pe acolo.

într-o seară ne-am unit eforturile pentru a aranja un transport mai mare, iar după toată munca, ne-am decis să ne înnoim (rareori rezistam farmecelor hainelor unor tineri designeri din Cluj, care ne trimiteau minuni cusute în cele mai îndrăzneţe forme). şeful meu a sărit cu sfaturi şi idei, şi a ţinut să ne complimenteze, să ne descrie astfel încât să facem cele mai bune alegeri. una dintre colegele mele, pe care noi o vedeam ca feminină şi cu tendinţe clasice, a fost descrisă ca fiind adolescentină şi cu accente de nonconformism. o adevărată luptătoare inventivă cu dorinţa de a se inventa şi reinventa. eu, deşi alegeam de multe ori jeans şi cămăşi, am fost etichetată drept feminină, modernă (încă fac eforturi să ating standardele alea). cealalta colega, ordinea întruchipată, a fost caracterizată drept un caracter puternic, o fiinţă inventivă cu replicile mereu la purtătoare, dar în acelaşi timp suavă, pentru că avea mereu răbdare să asculte. a urmat o pauză… am sărit toate trei cu întrebarea, pentru că doream să aflam cum e văzută colega noastră mai slabă de înger. l-am văzut înghiţind în sec şi căutându-şi cuvintele. “N. are… hmmm… un anumit mister al ei!” atât. scurt. şi s-a pierdut în a ne povesti despre altele.

am plecat pe rând de acolo, şi adolescenta rebelă, şi angajata model, şi eu spre slujbe mai “bune”, care dau mai bine în CV. ne mai găsit câteodată la un ceai şi ne hlizim de cât de frumos a fost. nu mai ştiu despre colega mea misterioasă şi drumul ei de după sau dacă a rămas acolo.

magazinul încă îşi păstrează tradiţia. dacă aveţi drum şi timp şi chef de o poveste şi un sfat, de vreo haina semnată de un designer tânăr de care nu aţi auzit, faceţi o plimbare de la universitate, uşor pe Bulevardul Carol, clătiţi-vă ochii până la Piaţa Pache Protopopescu, şi terminaţi epopeea la Piaţa Iancului. sigur aţi trecut pragul şi locului din poveste.


noaptea dintre vise

m-am pus la somn destul de devreme pentru că m-am trezit nesimţit de devreme, si m-am foit ceva până să adorm. m-a trezit o acută durere de stomac, şi pentru că mă foiam aiurea în pat, calculatorul pe care-l uitasem deschis s-a gândit să-mi trântească o reclamă la detergent de vase în caz că mă apuc în toiul nopţii să frec la cratiţe.

sar din pat, închid laptopul. mă strecor sub aşternuturi, dar un zumzet nu-mi dă pace. nu are cum să fie alarma de incendiu, e prea subtil zgomotul. jos din pat, fuga din bucătărie, verificat frigider, cuptor, alte electrocasnice care s-ar putea plânge în întuneric de neglijenţă. totul e cuminte. mă târăsc până la baie, unde bipăitul e mai intens şi mă lămuresc că trebuie să fie de la vreun vecin. nici nu pun bine punct la gând că o aud pe vecina mea telefonând, din grădină, la firma de securitate ca să îi dezactiveze alarma pe care a declanşat-o din greşeală. abia ajung în pat şi alarma de opreşte.

somn, îmi zic. doar că nenea ene era pe la altă casă, aşa că mă uit la tavan şi mă rog să adorm. când o fac, mă “trezesc” într-o zi cu soare, în faţa unei case care seamăna cu cea în care stau, iar dintr-o curte vecină ies nişte “coloraţi” cu fuste înflorate care cară nişte gunoi, împachetat (cum altfel) ca o şaorma uriaşă, pe care îl aruncă deasupra unui tomberon, în timp ce mă întrebă când e ziua în care se ridică gunoiul. răspund calm: cred că e joi. nu mă înţeleg. mai spun o dată. apoi îmi dau seama că ei nu înţeleg româna, aşa urlu după ei: Thursday! (e bine că ştiu şi în vis care e ziua în care vin gunoierii).

mi-a răspuns doar alarma, că era deja 3 şi trebuie să ma trezesc.

e 4 acum şi scriu din autobuz, cu nişte portughezi gălăgioşi în spate, asta după ce un indian vorbăreţ, bătrân, mi-a povestit juma’ din viaţa lui în 5 minute cât am aşteptat autobuzul.

viaţa e faină şi unele nopţi sunt magice (asta dacă ignori individul care urinează pe gardul de vis-a-vis de casa ta).

later edit: psihanalizând visul şi dând în bobii de cafea, mi-am dat seama ce m-a marcat. vecinii mei. care tocmai s-au mutat. sunt români. care sunt şansele ca asta să se întâmple???


Alegerile masculului în sălbăticie

În urmă cu câteva zile am avut ocazia să observ 2 masculi, de vârste diferite, în sălbăticie. În sălbăticia impusă de nevoia de a avea o parteneră. Ambii încercau să-şi împresioneze jumătatea (sau posibila jumătate) cu cina gătită acasă.

Se dă primul mascul. Tânăr, necopt, fără prea multă experienţă, dar cu mult curaj şi tupeu. Se înfinge în rafturile magazinului, în căutarea unor alimente care ar putea să impresioneze o don’şoară, dar să nu fie prea greu de pregătit, arătând în acelaşi timp apetisante şi gătite cu atenţie. A ales stângaci câteva ciuperci gata umplute, o conopidă amestecată cu brânză, semipreparate numai bune de aruncat în cuptor pentru 20 de minute. Cu desertul cred că i-a fost mai uşor… 2 caserole cu cremă de zahăr ars. Noroc de el că a fost inspirat să ia un buchet mari de flori şi o sticlă de vin. (Îi ţin pumnii!)

Al doilea mascul este un reprezentat mai în vârsta a speciei, asta înseamnă că are ceva mai multă experienţă. Şi în viaţă şi în bucătărie. Alegerile lui au fost clasice, cuminţi, dar sunt sigură că de efect. Piept de pui (crud), tăiat felii subţiri, pentru care a ales un mix de legume proaspete. Nelipsitul vin combinat cu o prăjitură porcos de plină de ciocolată. Se vedea clar că a mai trecut prin asta.

Îi vedem şi îi vrem pe masculii speciei virili şi neînfricaţi. Dar în acelaşi timp îi vrem tandri şi devreme acasă. Dar testul suprem se dă în bucătărie, fără să aibă manuale, fără indicaţii şi cu aşteptări care le subţiază crunt şansele de a impresiona. Motive pentru specia lor fie să devenă cea mai domesticită, fie să se sălbăticească complet. Only time will tell.


Londra mereu surprinzătoare

IMAG0688

unde Iisus veghează mersul trenurilor.