Monthly Archives: July 2014

dă-mi, Doamne, mintea cea de pe urmă

A trecut ceva vreme de când am scris cu obidă un articol despre neînţelegerea medicamentelor şi educaţia precară a românilor în ale farmaceuticelor, deşi eu am dat doar un exemplu (reprezentativ, e drept).

Doar că odată cu anii pe care i-am adunat de atunci, am mai bifat şi câteva cărţi care îi confirmă că nu-s nebună. Dacă atunci îl certam pe colegul meu că ia paracetamol când îl durea degetul cu care îşi tasta articolele în calculator, acum vreau să mă iau de cei care îmi dau sfaturi când sunt răcită. Toţi îmi recomandă odihnă (no, asta-i bună) şi vitamina C. Tablete. Dacă se poate, să le iau cu vreo săptămână înainte de a simţi răceala ca să o combat din faşă. Sau măcar lămâi (dar sunt destul de rare sfaturile astea, pentru că lămâia nu este chiar cel mai apreciat fruct, iar cei care îmi vor binele uită că sunt mai de la ţară şi mănânc lămâile ca pe mere).

Nu ţin minte ca vreun medic să-mi fi recomandat vitamina C pentru răceală, pentru că nu prea le calc pragul, dar farmacistele sunt primele care îmi îndeasă în pungă blisterele sclipitoare infuzate cu vitamina minune, salvatoare de la năpastă. Şi am luat hapuri acrişoare, sperând să-mi scurtez perioadele mucoase şi să mă bucur de toate beneficiile descrise pe prospect.

Şi ajung la titlu: găsesc într-o carte un paragraf foarte interesant despre un nene chimist, cadorisit cu un Nobel, Linus Pauling îi era numele, care a a venit cu ideea că o megadoză de vitamina C ar vindeca răceala comună, idee bazată pe studiul literaturii de specialitate, nicidecum de teste de laborator. Nici măcar un şoricel nu a fost vindecat de răceală cu vitamina C. Deşi mulţi oameni mai deştepţi şi instituţii au negat ideile lui Pauling, răul era deja făcut. Mass media a preluat idea şi a tranformat-o în adevăr suprem.

Adevăr care ne bântuie de prin anii ’70, dar pe care nimeni nu vrea să îl conteste şi care e atât de înrădăcinat în educaţia noastră. Păi companiile farmaceutice cum să-şi mai vândă amidonul cu zahăr?

Cartea e “Nutritionism, The Science and Politics of Dietary Advice” de Gyorgy Scrinis, iar informaţia asta e prin al treilea capitol, pagina 69.


într-o casă de chinezi:

1. cine se trezeşte de dimineaţă… îi trezeşte pe toţi ceilalţi. cu zgomot.

2. ultimul… trage apa.


încă doi paşi

am ieşit azi să îmi dezmorţesc picioarele şi să-mi aerisesc neuronul prăfuit şi îmi setez ca ţintă un parc, unde să mă pot întinde pe iarbă şi să mă conectez la teluricul urban. no, ies din casă, fac stânga, dreapta şi tot caut. iarba peste tot, dar nu pot da buzna în grădinile oamenilor ca să mă aşez comod, aşa că tot merg. o fi oraş, dar tot trebuie să dau peste un ochi de verdeaţă unde să pot sta nestingherită. trebuie să dau peste un parc în oraşul ăsta.

după vreo 20 de minute dau peste un mini, dar mini de 2 pe 2 metri, părculeţ, cu o bancă solitară aşezată la umbra unor mesteceni tineri. mă bucur nespus de descoperire şi mă avânt spre cele trei scânduri care mă vor găzdui pentru o perioadă de purificare şi răsfăţ. m-am bucurat de soare, de frunze proaspete, de iarbă proaspăt tăiată, chit că nu am scăpat complet de zgomotul oraşului şi nici nu am îndrăznit să-mi întind oscioarele pe gazon.

mi-am încheiat odihna şi am mulţumit copacilor că m-au adăpostit şi am plecat mai departe. am traversat o intersecţia şi la doi paşi după, în dreapta mea se întindea maiestuos, umbros, îmbietor, un parc. un parc adevărat. am râs.

şi aşa am mai învăţat un lucru: atunci când sunt la capătul puterilor şi simt că vrea să mă opresc, să mai fac doi paşi pentru că voi găsi exact chestia de care am nevoie. şi astfel să nu mă mulţumesc cu puţin.

doi paşi mă despart de a primi tot.


{foarte} scurt tratat despre chinezi

1 chinez = 1 dragon

2 chinezi = 2 porci

3 chinezi = 3 furnici

Primul meu contact cu un reprezentant al măreţei culturi a fost acum mulţi ani şi dragonul pe care l-am cunoscut atunci mi-a confirmat toate poveştile minunate pe care le citisem despre ei. Mi-a povestit vrute şi nevrute şi mi-a arătat feţe nebănuit de frumoase ale unui popor ce şi-a păstrat cu patimă şi cu sacrificii credinţele şi cunoaşterea. A fost o întălnire ce m-a marcat.

Doar că puterea unui Dragon, mai ales când e departe, păleşte în faţa acţiunilor zilnice a doi porci. Dacă până de curând cel mai cumplit lucru pe care mi-l imaginam erau doi ţigani, ei bine, îmi cer iertare. Cu chinezii e mai rău. Nu pentru că ar fi mai jegoşi, pentru că sunt cam pe aceeaşi poziţie, doar aspecte minore diferă, ci pentru că au pretenţia că sunt oameni educaţi şi provin dintr-o cultură milenară. Iar dacă nu eşti atent, rişti să îi crezi. Cunosc oameni educaţi, medici, terapeuţi, contabili, auditori, oameni care au studiat în China sau în ţări europene, care sunt cei mai cumpliţi porci. Dar cea mai mare tară a lor e faptul că sunt inflexibili, nu se pot adapta sub nicio formă. Vor continua să plescăie cu mare avânt atunci când mănâncă, chit că sunt în cel mai select restaurant. Vor râgăi cu mare patos, rânjind chiar, chit că sunt în faţa pacienţilor. Dar cel mai comic exemplu este refuzul lor de a mângăia un câine sau o pisică, din cauza microbilor pe care i-ar putea lua, deşi îşi pun farfuria cu mâncare pe jos şi refolosesc beţişoare pe care nu prea le spală. Oricum, orice animal pentru ei reprezintă doar un posibil adaos în meniu.

Dar chinezii, prin definiţie, sunt furnici. Muncesc din greu şi în cele mai vitrege condiţii, doar pentru un bol de orez şi un cartof dulce.

Dacă se vor muta spre vest, pământul va rămăne gol ca după o turmă de lăcuste.

Nu sunt rasistă, urăsc doar prostia, indiferenţa şi inflexibilitatea. Dacă tot ai ajuns într-o ţară care te apreciază, fă măcar efortul să îi răspunzi. Nu mai râgâi în public şi trage apa la toaletă!

 

 


racial profiling

cei care împart pliante sunt cei mai buni la ghicit străinii; le e de ajuns o secundă ca să te elimine din publicul ţintă. nu vei primi niciun pliant, nici măcar o a două privire. doar eşti străin şi nu prea sunt şanse ca străinii să fie interesaţi de orice ofertă ar putea ei să împartă. nici măcar în Camden Town, babilonul Londrei, nu prea se întâmplă să îţi fie vreun pliant împins sub ochi.

în momentul în care am fost acceptată în rândul aleşilor înotam într-un grup de turişti asiatici, vreo 20, cu camere atârnate de gât, fotografiind pereţii unor clădiri vechi de prin centrul Londrei. un băieţandru mi-a oferit un pliant, timid, doar pentru că eram blondă şi nu păream aşa pierdută în minunatul oraş.

dar sunt sigură că a fost o scăpare din partea lui şi că între timp şi-a format ochiul.