Monthly Archives: October 2015

octombrie, pe final

nasturtium

am ieşit ieri dimineaţă în grădină să miros frigul.

şi am observat că nasturtium s-a încăpăţânat să înflorească. dublu. galben intens. cu pete portocalii. inima mi s-a îmnuiat şi amintirile care se învălmăşeau şi se călcau în picioare m-au aruncat pe prispă la bunica. în faţa grădiniţei cu flori, unde o tufă de atingele îşi flutura agale portocaliul maiestuos în dimineţile răcoroase.

în aceeaşi grădiniţă unde Gheorghiţă, motanul grăsan, cu ochii verzi veşnic mijiţi, se odihnea sub tufa de trandafiri cu flori roşii, mărunte, după ce dăduse o raită prin cămara cu făină unde erau cei mai apetisanţi şi crocanţi şoricei.

dincolo de flori, se întindea leneş praful din bătătură, cuminţit de roua dimineţii. merii se înşiruiau drepţi sub soarele încă blând, în faţa gardului ce gemea uşor sub greutatea florilor de hamei care se încăpăţânau să-l cuprindă cu neruşinare.

în stânga, singuratic şi trufaş, prunul îşi etala roadele făcându-mi în ciudă pentru că-şi angajase cavaler luptător care să mă ţină la distanţă un monstru de omidă verde, cu unde fosforescente, mare cât pumnul meu.

muşcatele mă băteau la ochi cu albul lor curat sau cu roz proaspăt, dar clătindu-mi privirea prin tufele cărnoase de violete movulii, tot la prima mea dragoste îmi întorceam sufletul. spre portocaliul puternic, fluid, aspru, cărnos, mirosind amar şi vesel şi a copilărie şi a treziri în triluri de vrăbii şi a soare arzând la amiază şi a rândunici harnice cu cuibul la streaşină şi a fericire păstrată pentru totdeauna.

şi aşa trecu o clipă într-un balcon deasupra unei grădini ascunsă printre alte grădini într-o dimineaţă ca multe altele într-o zi de octombrie în Londra.


curăţenia de toate zilele

stau şi mă întreb de multe ori ce înseamnă să fii un om curat. să te speli zilnic, să laşi cada curată în urma ta, să speli vasele, să ai toate chestiile curate şi la locurile lor.

îmi aduc aminte de o dumă scoasă de un unchi, chestie care a rămas bine întipărită: “cunoşti dacă o femeie e curată după coada de la cratiţă”. ani de zile am răscolit cratiţe şi bucătării ca să găsesc femeia care le face pe toate (fără laudă, dar tot mama e pe primul loc. prea le spală, prea le albeşte, prea le freacă).

acum că am îmbătrânit mai multă experienţă ştiu că coada cratiţei se referă la lucrurile mărunte cărora nu le acordăm importanţă, dar care observate, demonstrează cât de nepăsători suntem cu noi înşine deşi luptăm atât de mult să creăm nişte măşti. că doar nu o să arătăm altora că suntem failibili.

cum împart casa cu alţi oameni, eu mă ocup de cratiţe şi de cozile lor. şi cred că fac o treabă bună (că doar am fost avertizată şi ştiu unde să mă uit). dar nu pot să înţeleg cum unii reuşesc să-şi umple paharul în care îşi ţin periuţa de dinţi cu cea mai scărboasă zeamă. un amestec de apă scursă de pe mâini cu salivă lipicioasă şi o urmă de pastă de dinţi. scârboşenia asta mai e şi supă perfectă pentru trilioane de bacterii din gură, gângănii care se înmulţesc şi apoi emit nişte băşini puturoase. cum să mai scoţi apoi periuţa aia şi să o bagi în gură? chit că o ţii cu coada în pahar…

o fostă colocatară, fată născută cu lingura de argint între colţi şi cu “standarde de curăţenie” a dus treaba asta la următorul nivel. a transformat supa aia în cultură de mucegai. hmmm… acum m-a trăznit: fata era studentă la biologie, clar studia impactul salivei şi a fluorurilor asupra mucegaiului de baie.

şi eu care credeam că-i doar jegoasă!

 


no safety

pe măsură ce numărul colegilor creşte, leneşii ies mai repede în evidenţă.

there’s no safety in numbers.