Monthly Archives: September 2014

vampiri şi alte animale

De când minunatele cărţi ale prolificei scriitoare Stephenie Meyer au avut parte de o strategie de marketing ieşită din comun şi s-au vândut mai ceva ca pâinea caldă, vampirii au revenit din sicrie direct pe paginile scenariştilor. Fiecare film cu un substrat SF are cel puţin un personaj cu trăsături vampirice sau cu un strămoş care l-a cunoscut pe Dracula. Sau s-a luptat cu tătucul vampirilor.

Nu-s mare fan vampiri, deşi m-a fermecat Kate Beckinsale în Underworld (iar Michael Sheen este nemaipomenit în rolul de vârcolac, cu toate că m-a dezamăgit în rolul din Twilight în pofida eforturilor de a-şi salva rolul).

Ce mai, pofta de sânge vinde.

Acum vreun an mi-a atras atenţia Hemlock Grove. Serial. După vreo 6 episoade, căscând cu spor şi enervată, am pus pauză. M-am întors la el abia luna trecută din lipsă de ocupaţie, dar şi pentru că eram curioasă să aflu cum se decurcă ţiganii vârcolaci români într-o lume americanizată.

De ce ţigani? De ce din România? De ce…

Nu am aflat prea multe despre originile lor, din păcate; scenariul e mai slab decât o cafea proastă şi derutant pe alocuri. Româna actorilor e extrem de proastă, deşi Famke e faină rău pronunţând cuvinte ca „iubire”, „dragoste” sau „suflet”.

Ţigani români, americanizaţi, dar păstrându-şi totuşi obiceiurile nomade, coviltirul e înlocuit cu o maşină veche, cortul colorat cu o rulotă în pădure.

Aceşti ţigani, pe lângă o grămadă de ilegalităţi, printre care şi un drog necunoscut, dar căutat până şi de vampiri, sunt vârcolaci. Nu am aflat cum, de ce, cine i-a blestemat (in your face, Jacob, ţiganii au fost vârcolaci înaintea neamului tău cu pielea roşie). Mai sunt şi vampirii cu origini româneşti, duşmani ai ţiganilor, dar acolo confuzia e şi mai mare, pentru că nu e menţionat Dracula, dar au un ritual de trecere nemaiîntâlnit: sinuciderea. Încăpăţânarea m-a făcut să-l văd pe tot. Mind cofusing, thought binding, time consuming…

De 2 săptămâni mă uit la Strain. Nu suport horror-ul, dar posterul mi-a sfredelit curiozitatea ca un vierme insistent. Cică oameni cu acţiuni vampirice. Măcar scenariştii şi-au făcut temele; numele bestiei care infectează şi se multiplică precum un virus e strigoi. Românesc (cum zic ei) şi nu prea. Strigoi au şi albanezii şi cam toate neamurile balcanice, pentru că la noi acasă avem o pasiune nebună pentru poveştile cu morţii care se ridică din mormânt să ne bântuie nopţile.

Eu i-aş fi spus moroi. Mai românesc de atât nu găseşti. E strigoiul care-şi doreşte sânge proaspăt, care-şi părăseşte mormântul în fiecare noapte şi merge înapoi acasă la cei dragi, să se înfrupte şi să-i atragă în mormânt cu el. ce mai! Un adevărat îndrăgostit care nu poate pleca din lumea asta fără cei dragi.

O să le scriu să le explic diferenţa. Poate mă cheamă să îi ajut cu povestea. Şi apoi o să le povestesc de Mama Pădurii, de Iele, de Samca, de caii lui Sântoader… aş putea să fac o zacuscă de poveste. şi să devin faimoasă. Mai ales că vin din ţara lui Dracula!

Advertisements

Festivalul diversităţii…

negrilor.

ca tot omul dornic de distracţie şi curios despre tradiţiile ţării adoptive, mă dusei la cel mai mare festival în aer din Europa. se promiteau care alegorice, culoare, distracţie, minunăţii nemaivăzute…

cu carnavalul de la Rio în minte şi cu câteva imagini văzute pe furiş în ziarul vecinului de metrou, purced spre minunata zonă (care este absolut “breathtaking” prin unele părţi, casele albe cu coloane perfecte se înşiră cuminţi, iar străzile curate şi liniştite te fac să crezi că eşti în alt film. sau în altă capitală.)

deşi prima zi a festivalului a fost favorita zeului ce se ocupă de vreme prin insulă, a doua zi n-a fost aşa plăcută. de dimineaţă a început să plouă, şi exceptând vreo juma de oră, a curs de sus pentru toată săptămâna.

puţin muraţi, dar încă entuziasmaţi, am ajuns în centru şi am luat-o pe jos, doar ca să simţim pulsul distracţiei înainte de a intra în inima festivalului.

gunoi, noroi, apă (şi sus şi jos, şi în haine şi galoşi), zgomot, beţivi, sticle aruncate, ţipete, ploaie…

nedescurajaţi de priveliştea apocaliptică, înaintăm. ajungem cu oarecare dificultate la minunata procesiune a carelor. ca un balon spart de un ac, atât de zgomotos s-au desumflat aşteptările mele. carele erau nişte camioane, extrem de sărăcăcios decorate, doar cu câte o copertină unicoloră; însoţitorii carelor aveau costume simpliste, iar muzica era aceeaşi peste tot. nimic nou, incitant, alegoric. doar zgomot, spart pe ici pe colo de nişte culoare, şi mult negru.

descris drept festivalul diversităţii din Londra, eu l-am văzut ca festivalul diversităţii neamurilor venite din continentul african. sau de prin caraibe.

acum stau şi mă întreb dacă amicul meu avea dreptate în legărută cu negri sau poate educaţia lor atât de diferită, dar toate mişcările lor erau extrem de porngrafice. nu erotice sau incitante. doar porngrafice. şi la tipe şi şi la tipi. puţinii caucazieni rătăciţi printre “expozanţi” ieşeau în evidenţă prin cuminţenia lor, deşi erau mai degrabă dezbrăcaţi şi încercau să ţină pasul cu colegii lor din trinidad tobago.

am înotat prin mulţime, prin mirosul de marihuana, prin ţipete către ieşire. la bayswater, străzile erau încă închise şi murdare, dar era linişte. doar câţiva turişti rătăciţi care căutau drumul spre distracţie.

decât să mai scriu concluzii, pun câteva poze…


români, clar!

de când cu debarcarea în insulă, deşi umblu doar prin zone evitate în mod normal de conaţionali, româna este a doua limbă pe care o aud după rusă (poate pentru că fiindu-mi atât de familiară şi de dragă, prind orice şoaptă, deşi în rusă ştiu doar 3 sau 4 cuvinte).

de fiecare dată când îi aud sau recunosc (pentru că românii sunt uşor de recunoscut aici – încă nu înţeleg cum), îi evit şi mă uit la ploaie.

mi-ar plăcea să spun că nu fac asta din ruşine sau că nu mă jenez, dar uneori mă doare când ştiu că vin din aceeaşi ţară cu unii. precum cei ce au asemenea număr la maşină.

1a