Monthly Archives: March 2015

dilemă elucidată

sprâncenele sunt ca bucile: trebuie să existe o linie clară între ele care să le separe.

Advertisements

întuneric

eclipsă.
lume adunată în parcuri să pândească vârcolacul devorator de aștri de aur.
cerului îi e frig așa că și-a aruncat vreo 3 plăpumi pe spinare.
vârcolacii se hrănesc în voie.
păsările își ascund trilurile.
întunericul se scurge pe străzile aglomerate.


Subtilitatea nu s-a născut în Bangladesh

Ajung ieri pe plantaţie și încă mai căscam ca să mă trezesc de tot. Un coleg de-al meu de pe celalalt continent dă buzna în birou și după ce schimbăm banalităţile de peste săptămână, fără vreo introducere mă întreabă : ‘Have you had a shower or bath today?’
Și mă gândesc că am ajuns să-mi trăiesc coșmarul, adică să plec de acasă nespălată, și mai rău de atât: să put! Îmi trebuie cam juma de minut să-mi refac pașii de dimineaţă și sper că nu am visat apa caldă și gelul de duș. Mă trăznește apoi că oi fi folosit alt șampon și că ar mirosi ciudat, dar nici asta nu e. Hainele le luasem chiar de pe sârmă, deci erau curate. Deodorant…checked.
Mă uit tâmpă la el : ‘Yeah, I actually did. Do I stink?’
‘No, you actually smell really nice, so I thought that you had time to wash.’


mamei mele

în urmă cu 4 ani şi-a lăsat genele să pice şi şi-a descreţit fruntea pentru ultima oară. era prea obosită, prea bătrână. mâinile îi spuneau povestea mai bine decât orice altceva : muncite, chinuite dar blânde şi atottămăduitoare. un boţ de om, aşa rămăsese la batrâneţe; un boţ de om pe care îl cuprindeam în braţe spunându-i c-o iubesc deşi auzul îi era şubred şi abia dacă mai înţelegea.

acum 4 ani a decis că bătrâneţea ei e prea lungă, prea asurzitoare îi era singurătatea. cu zecile de copii crescuţi (fiice, fii, nepoţi, strănepoţi) împrăştiaţi prin ţară, aştepta într-una să-i deschidă cineva poarta. dar poarta grea de fier revopsită cu maro trist peste verdele crud scârţâia rar a vizitatori. cel mai rău era iarna, cu zăpadă care-i năpădea ograda şi o ţinea ascunsă în casă.

în ultimii 4 ani m-am lupt să nu întreb de ea de fiecare dată când aud veşti de acasă, pentru că ea a fost prima mea mamă. eram un boţ de om de câteva luni dus la bunici. un boţ de om care a crescut sub cei mai albaştri ochi indulgenţi şi care a făcut nenumărate năzbâtii, care a învăţat de la “mama” lui să iubească natura, să asculte greierii în serile de vară, să recunoască troscotul şi să cunoască stelele.

sunt 4 ani de când ultima casă de pe drum a rămas neprimenită în prag de primăvară. nimeni n-a mai avut motiv şi nici “siniy” să-i reîmprospăteze albastrul viu de pe faţadă. gutuii s-au sălbăticit fără grija ei, iar merii stau trişti fără să le mai vorbească cineva. florile au refuzat să mai răsară, iar covorul de troscot s-a retras înspre grădină.

4 ani i-am spus “mamă”, până când am fost educată să îi spun “bunică” omului blând şi înţelept care mă dojenea când eram obraznică, care mi-a povestit de oamenii mari de înainte de vreme, care m-a descântat de deochi, care mi-a încălzit mâinile îngheţate după o zi de săniuş, care mi-a arătat plantele de leac şi care m-a învăţat să croşetez.

de 4 ani se odihneşte, pentru că prea mult a muncit. prea mulţi copii a crescut. prea multe bunătăţi a gătit, prea mulţi copaci a sădit, prea multe stele a văzut, prea mulţi oameni a ajutat, prea multe poveşti a spus, prea mult a iubit. şi prea mulţi care o iubesc au rămas să-i spună povestea.


dileme {12}

cum să-l mai strigi pe colegul tău spaniol (în afară de Carlos, Fernando, Juan, Alfonso, Gomez, Pedro, Paulo, Enrique, Alejandro) când pe el, sărmanul, îl cheamă Dillinger?