Tag Archives: tara adoptiva

românisme

când îi spui vecinului disperat că șobolanii vor infesta juma de cartier că te muți la sfârșitul săptămânii și că nu prea îți pasă.

howdy neighbor

în apărarea mea, vecinul e un pic nesimțit. nu ajută când i se cere, darămite să se ofere. și apoi, chiar nu-mi pasă.


culmea oximoronului

sa fii neagra taciune si sa te cheme Blondina


rasism. profiluri. din nou

Mare amatoare de aeroporturi cum sunt, m-am oferit să aştept pe cineva care se dădea cu avionul, chiar luni dimineaţă.
Aeroport internaţional, lume multă. Mulţi oameni ferchezuiţi. Câţiva tipi faini de mi-a luat ceva să mă adun de pe gresia astora (foarte curată de altfel). 
Şi cum aveam vreo juma de oră de ucis, mi-am pus ochelarii şi mi-am îndreptat atenţia către oameni. Aşteptând, ajungând, întâmpinând, îmbrăţişând, pupând, bucurându-se, mirându-se, plictisindu-se. Un adevărat spectacol de emoţii şi grimase, şi cum nu am televizor, asta e modul meu de a vedea lumea. Chiar la botut calului. Sau, mă rog, la capătul terminalului. 
Afişajul spune apăsat cu portocaliu că zborul ce-l aştept e pe pistă şi-mi zic că omul tre’ să iasă în orice moment. Zăresc nişte specimene masculine pe care le bănuiesc că-s de pe plaiuri mioritice: destul de spălaţi, dar un pic şleampeţi, cu haine moderne, cu nelipsita blană la guler, cu aer că ei le ştiu pe toate şi-s şi un pic bronzaţi. Bam, eticheta. Dar văd genţile care le atârnă de gât. Louis Vuitton, în toata splendoarea lui. Italieni! Nu am văzut bărbat mai mândru de geanta lui cu print vuittonesc decât italianul. Cam de la prima mea ieşire din ţară, când prin Parisul plin de turişti asta era modul de a-i deosebi pe italieni de restul. Tabela îmi confirmă că un zbor dinspre Roma e vecin cu ăl de-l asteptam eu, deci i-am citit perfect. 
Şi că tot ma holbam aiurea, văd că şi dinspre China venise un transport. Şi realizez cu stupoare că nu observasem până acum că majoritatea chinezoaicelor sunt crăcănate. Rasism anatomic? Checked!
Tare faine sunt aeroporturile! Grămezi de oameni care-şi târâie genţile după ei şi poveştile în spate, de merg cocoşaţi. Ăia de-s mai drepţi, fie şi-au lăsat poveşti în urmă, fie le-au condensat şi le tin prin buzunare, lângă acte. Şi le scot doar când îşi pun hainele la spălat ca să nu le cureţe de tot cu detergentul.


prinţesele Disney sunt grase şi au fundul mare

raportul femei – bărbaţi acolo unde lucrez e cam de 10% – 90%. adică am doar colegi. şi 2 colege. sau 3.

asta înseamnă că abilitatea de a flirta trebuie trecută în fişa postului, pentru că oricât de însuraţi ar fi unii colegi, oricâţi plozi ar avea atârnaţi de iţari, ei tot cu ochii în 4 zări vor fi. aşa că m-am adaptat, de multe ori trec remarcile pe lângă mine, alteori adopt tactica din matrix şi mă aplec ca ele să treacă pe deasupra, iar uneori profit de asta ca să primesc ajutor şi să am o viaţă mai uşoară (na, am recunoscut! nimeni nu e perfect.)

într-o zi, în timp ce zburdam veselă pe plantaţia pe care lucrez, mă nimeresc lângă doi colegi care pălăvrăgeau. îmi văd de ale mele, nu sunt eu omul care să taie o discuţie. dar spaniolul, cu engleza lui cu accent portorican, se uita la mine, apoi la africanul altoit şi crescut pe plaiuri insulare, şi fără introducere, îmi spune că arăt ca o prinţesă. o prinţesă de la Disney. eu: “What????” (voiam să zic politicosul şi britanicul “pardon”, dar şocul mi-a cuprins neuronul şi-n plus mă grăbeam să fac loc hohotolui de râs). “Yeah, you look like a princess from Disney!”

şi se întoarce spre celălat coleg căutând confirmare şi sprijin. care veniră necondiţionat şi mult prea repede. şi cum spiritul de vânător îi va face pe bărbăţi să pluseze, celalalt îmi spune zâmbind şugubăţ, că am şi un corp sexy, nu numai chipul de prinţesă.

după ce m-am cules de pe jos (la propriu) de râs, am analizat niţel situaţia. şi a ieşit cam nasol. pentru Disney şi prinţesele lor. adică, am eu grijă să nu ies cu urmele de cearşaf pe faţă şi-mi ascund, neintenţionat, vârsta (apoi oi fi având şi vreo genă rătăcită de la vreun strămoş rus, de îs mai blondă de fel), dar de aici până la a seamăna cu o prinţesă e drum de parcurs.

dar cel mai mult m-a pus pe gânduri partea sexy a discuţiei. dacă eu am un corp sexy, atunci e clar că Disney are prinţese grase şi cu fundul mare.


am picat din puţ în Gange

dacă trupa de întâmpinare pe insulă a fost formată în mare parte de orientali (da, politically correctness-ul a ajuns atât de departe încât chinezii, coreenii şi japonezii sunt “orientali”, asiatici fiind indienii şi celelalte neamuri din centrul Asiei) şi mi-am descoperit şi dezvoltat latura rasistă, acum sunt înconjurată de indieni. Pardon, asiatici.

aceştia sunt gălăgioşi, impulsivi, expansivi. au propriul umor, pe care eu nu îl pot înţelege, deşi m-am aliniat chiar bine cu umorul englezesc (după unii, de nesuportat). barierele culturale pe care şi le păstrează cu sfinţenie îi face să rămână outsideri. deşi trataţi corect, cumva reuşesc să meargă întotdeauna pe linia integrării. nici la ei, nici la noi. norocul lor e că sunt simpatici, cu tot cu engleza lor pocită şi cu accentul imposibil, zâmbesc mai tot timpul, se bagă în seamă, se fac văzuţi. sunt coloraţi fără a fi ostentativi.

dar chestia care mă face rasistă e că put. şi-au adus de acasă toate ingredientele mirositoare (găseşti curry şi turmeric la orice colţ de stradă, pe când mărarul e delicatesă. leuştean nu am văzut până acum!), iar mirosul respectiv rămâne imprimat în persoană. e transpirat prin toţi porii. la început am crezut că sunt precum pisicile şi fug de apă, până am încercat un sos de-al lor, gustos de-l mănânci pe pâine, şi am simţit că miros a turmeric şi la 3 zile după. dar ei insistă, chiar zilnic. pentru că nu pot concepe să mănânce şi altceva. oricât de mare le-ar fi zâmbetul, dacă e însoţit cu un iz de mirodenii trecute prin toţi porii, mă ţin la distanţă.

pe măsură ce observ naţiile astea în “sălbăticie” realizez că cele mai multe clişee au o bază temeinică de adevăr. dacă chinezii sunt în stare să mănânce orice chestie care mişcă, indienii dansează şi cântă cam toată ziua. oriunde. exact ca în filme. nu contează că e şeful prin zonă, dacă ei simt să se exprime prin triluri, atuci o vor face. şi izbucnesc în dans în mijlocul gării. în mijlocul mulţimii. Bollywood-ul e inspirat din realitate. nu degeaba zice o vorbă din bătrâni că “ţiganul de foame cântă”!