cu păduchele în frunte

o parte din mine ar vrea ca titlul să fie un eufemism, licenţă poetică, metodă de a şoca… dar e purul adevăr.

eram prin clasa a XI-a (după ce mă plimbasem cam doi ani prin toate băncile din clasă, de nu puteau profesorii să mă ţină minte, m-am aciuat în banca a doua de la perete) şi colegă îmi era o domnişoară cochetă, vopsită brună ca pana corbului, cu unghii luuuungi şi deseori colorate cu roşu strident. veşnic la cură de slăbire pentru că suferise mult pentru nişte kilograme şi cu multe cuceriri sub centură, mândra tânără nu se dădea în lături de a purta veşminte provocatoare sau catifea în timpul zilei. părul negru-albăstrui îi evidenţia şi mai mult albeaţa pielii. avea mişcări molatice, greoaie chiar, de femeie afectată. cu puţin efort şi cu două picături de imaginaţie aducea destul de mult cu o negresă. vorbea rar şi încet, educându-şi ceea ce ea vedea ca fiind o atitudine suavă, feminină. îşi studia mişcările mai bine decât lecţiile pentru a două zi.

într-o zi, colega mea îşi trecea suav unghiile prin părul vopsit de două zile în timp ce căsca de oboseală pentru că iubirea vieţii ei o ţinuse trează mare parte din noapte. în timp ce-mi terminam tema în pauză (trebuia să fiu şi eu rebelă!), ea îşi pune capul pe genunchii mei pentru a se odihni niţel. părul îi cade peste faţă şi văd nişte puncte albe pe firele ei negre, dar mă gândesc c-o fi mătreaţă. în plus, tema la franceză era mult mai importantă.

drăguţa îşi ridică tărtăcuţa, îşi mai trece o dată zgomotos unghiile prin cosiţe, şi atunci îl zăresc. pe fruntea ei, la limita firelor de păr, mare cât un bob de orez, lat, oripilat de lumină şi dornic să se ascundă undeva la căldură şi întuneric, era ditamai păduchele. cel mai mare şi burtos păduche de mi-a fost dat să văd (pentru că am văzut câţiva la viaţa mea, am adus acasă de la grădiniţă câţiva şi am învăţat să-i recunosc şi să mă feresc de ei. în plus, eram elev de nota 10 la biologie, îi ştiam tot neamul. şi-n latină!)

dar partea cea mai frapantă e că era colorat. că trecuse, sărmanul, printr-o vopsire şi supravieţuise. înnegrit, ameţit de la amoniac, dar încă în viaţă şi cu puterea de a depune ouă. ea l-a simţit, şi-a dus mâna suav spre frunte, l-a prins între unghiile ei lungi şi apoi l-a aruncat pe jos. ca şi cum şi-ar fi scuturat o scamă de pe sacou.

cu sângele scurgându-mi-se departe de cap, m-am ridicat şi-am fugit, reluându-mi viaţa de nomad prin băncile goale din clasă.

Advertisements

About Mormolocul Alpha

pui de amfibian, iubit al ploii, respir prin piele si uneori musc din confrati... View all posts by Mormolocul Alpha

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: