cu toate că sunt fan email, din când în când eram nevoită să apelez la clasicele plicuri şi nemuritorul stilou cu care să completez caligrafic adresele. dar asta e partea frumoasă a vizitelor mele prin oficiile poştale din Bucureşti.
cu o singură excepţie, fiecare drum la poştă a însemnat aşteptare. cu instincte voyeuristice cam nedezvoltate transformam zecile de minute în experiment social şi urmăream restul cozii, pentru că cei mai mulţi ţineau să se facă remarcaţi şi să-şi povestească viaţa.
într-o zi de primăvară, o duduie îşi aştepta cuminte rândul. costum de scenă: trening. roz bombon. adidaşi. ponytail. păr decolorat. unghii false. mari. roz. gene lungi, bine rimelate. fard excesiv. bot roz.
vorbeşte tare, cu multe greşeli pe minut. aflu că ridică o scrisoare ca reprezentantă a unei firme. casiera o întreabă frumos care este rolul ei în firma respectivă. duduia tresare, şuncile îi sar niţel speriate de gândul care a săgetat-o, şi pronunţă, la fel de apăsat precum a pus ştampila, cuvântul care-i umple gura şi sufletul: “patroană”.
mormoloci pe caldarâm 