Tag Archives: realitate

curăţenia de toate zilele

stau şi mă întreb de multe ori ce înseamnă să fii un om curat. să te speli zilnic, să laşi cada curată în urma ta, să speli vasele, să ai toate chestiile curate şi la locurile lor.

îmi aduc aminte de o dumă scoasă de un unchi, chestie care a rămas bine întipărită: “cunoşti dacă o femeie e curată după coada de la cratiţă”. ani de zile am răscolit cratiţe şi bucătării ca să găsesc femeia care le face pe toate (fără laudă, dar tot mama e pe primul loc. prea le spală, prea le albeşte, prea le freacă).

acum că am îmbătrânit mai multă experienţă ştiu că coada cratiţei se referă la lucrurile mărunte cărora nu le acordăm importanţă, dar care observate, demonstrează cât de nepăsători suntem cu noi înşine deşi luptăm atât de mult să creăm nişte măşti. că doar nu o să arătăm altora că suntem failibili.

cum împart casa cu alţi oameni, eu mă ocup de cratiţe şi de cozile lor. şi cred că fac o treabă bună (că doar am fost avertizată şi ştiu unde să mă uit). dar nu pot să înţeleg cum unii reuşesc să-şi umple paharul în care îşi ţin periuţa de dinţi cu cea mai scărboasă zeamă. un amestec de apă scursă de pe mâini cu salivă lipicioasă şi o urmă de pastă de dinţi. scârboşenia asta mai e şi supă perfectă pentru trilioane de bacterii din gură, gângănii care se înmulţesc şi apoi emit nişte băşini puturoase. cum să mai scoţi apoi periuţa aia şi să o bagi în gură? chit că o ţii cu coada în pahar…

o fostă colocatară, fată născută cu lingura de argint între colţi şi cu “standarde de curăţenie” a dus treaba asta la următorul nivel. a transformat supa aia în cultură de mucegai. hmmm… acum m-a trăznit: fata era studentă la biologie, clar studia impactul salivei şi a fluorurilor asupra mucegaiului de baie.

şi eu care credeam că-i doar jegoasă!

 

Advertisements

Festivalul diversităţii…

negrilor.

ca tot omul dornic de distracţie şi curios despre tradiţiile ţării adoptive, mă dusei la cel mai mare festival în aer din Europa. se promiteau care alegorice, culoare, distracţie, minunăţii nemaivăzute…

cu carnavalul de la Rio în minte şi cu câteva imagini văzute pe furiş în ziarul vecinului de metrou, purced spre minunata zonă (care este absolut “breathtaking” prin unele părţi, casele albe cu coloane perfecte se înşiră cuminţi, iar străzile curate şi liniştite te fac să crezi că eşti în alt film. sau în altă capitală.)

deşi prima zi a festivalului a fost favorita zeului ce se ocupă de vreme prin insulă, a doua zi n-a fost aşa plăcută. de dimineaţă a început să plouă, şi exceptând vreo juma de oră, a curs de sus pentru toată săptămâna.

puţin muraţi, dar încă entuziasmaţi, am ajuns în centru şi am luat-o pe jos, doar ca să simţim pulsul distracţiei înainte de a intra în inima festivalului.

gunoi, noroi, apă (şi sus şi jos, şi în haine şi galoşi), zgomot, beţivi, sticle aruncate, ţipete, ploaie…

nedescurajaţi de priveliştea apocaliptică, înaintăm. ajungem cu oarecare dificultate la minunata procesiune a carelor. ca un balon spart de un ac, atât de zgomotos s-au desumflat aşteptările mele. carele erau nişte camioane, extrem de sărăcăcios decorate, doar cu câte o copertină unicoloră; însoţitorii carelor aveau costume simpliste, iar muzica era aceeaşi peste tot. nimic nou, incitant, alegoric. doar zgomot, spart pe ici pe colo de nişte culoare, şi mult negru.

descris drept festivalul diversităţii din Londra, eu l-am văzut ca festivalul diversităţii neamurilor venite din continentul african. sau de prin caraibe.

acum stau şi mă întreb dacă amicul meu avea dreptate în legărută cu negri sau poate educaţia lor atât de diferită, dar toate mişcările lor erau extrem de porngrafice. nu erotice sau incitante. doar porngrafice. şi la tipe şi şi la tipi. puţinii caucazieni rătăciţi printre “expozanţi” ieşeau în evidenţă prin cuminţenia lor, deşi erau mai degrabă dezbrăcaţi şi încercau să ţină pasul cu colegii lor din trinidad tobago.

am înotat prin mulţime, prin mirosul de marihuana, prin ţipete către ieşire. la bayswater, străzile erau încă închise şi murdare, dar era linişte. doar câţiva turişti rătăciţi care căutau drumul spre distracţie.

decât să mai scriu concluzii, pun câteva poze…


s-a furat mireasa!

la îndemnul unui amic, mândru reprezentant al blogosferei, renunţ la lene şi la iarba curată din parc şi pornesc cu soarele deasupra spre minunata clădire care adăposteşte adevărate opere de artă. la propriu, căci mă îndreptam cu spor spre o galerie cu tablourile lui Dali. (cum să stau de mai mult de o săptămână aici şi să nu ştiu despre asta??? m-am tot certat în gând în drum spre centru).

drumul mi-a furat mai bine de două ore, pentru că am ales varianta neturistică, adică am mers pe străduţe, evitând traficul şi oamenii.

la locul cu pricina, surpriză: nici urmă de anunţ, de banner sau orice care să indice drumul. întrebându-l pe atotcunoscătorul google, aflu că expoziţia e demult închisă. cu buza umflată şi cu şoşonii scurgându-mi-se pe trotuar mai ceva ca un ceas de-al Maestrului, mă preling uşor pe sub copaci ca să scap de soare şi mă duc ţintă la National Gallery, pentru că tare mi-e drag galbenul lui van Gogh şi prea mă umplu de uimire detaliile lui Canaletto.

dau câteva ture şi îmi umplu sufletul de culori, apoi mă aşez pe o bancă şi respir. oameni mulţi, agitaţie, chipuri uimite, feţe încântate, mutre, ochi plini de admiraţie…

şi o mireasă!

am crezut că de la atât de mult mers prin soare am vedenii. am închis ochii, am respirat, am deschis ochii… mireasa se fâţâia printre turiştii care, deşi au întâlnit o grămadă de grozăvii la viaţa lor, se uitau mai ceva ca la urs. cum să le explic doar prin zâmbetul meu că pentru noi aşa ceva e la ordinea zilei şi că vezi mirese (da, mai multe o dată) aproape în fiecare sâmbătă sub Arcul de Triumf din capitală? doar că mândra era o chinezoaică, frumuşică, ce-şi încerca rochia şi farmecele pe holurile muzeului.

şi ca niciodată, mi-am scos telefonul şi am fugit după ea. a prins-o în faţa lui Monet, pozând sastisită pentru un nene cu un obiectiv mare, cam nepotrivit pentru ocazie.

I am not marriage material, după cum spun vecinii mei, dar dacă ar fi să-mi pun o rochie cu multe straturi şi tot vor unii să păstreze cutumele, atunci să mă ducă şi pe mine la o galerie de artă. dar să fie una modernă ca să mă pierd printre exponate, pentru că oricum o să fiu complet pe dinafară şi neînţeleasă.

 

IMAG0654

IMAG0656


dă-mi, Doamne, mintea cea de pe urmă

A trecut ceva vreme de când am scris cu obidă un articol despre neînţelegerea medicamentelor şi educaţia precară a românilor în ale farmaceuticelor, deşi eu am dat doar un exemplu (reprezentativ, e drept).

Doar că odată cu anii pe care i-am adunat de atunci, am mai bifat şi câteva cărţi care îi confirmă că nu-s nebună. Dacă atunci îl certam pe colegul meu că ia paracetamol când îl durea degetul cu care îşi tasta articolele în calculator, acum vreau să mă iau de cei care îmi dau sfaturi când sunt răcită. Toţi îmi recomandă odihnă (no, asta-i bună) şi vitamina C. Tablete. Dacă se poate, să le iau cu vreo săptămână înainte de a simţi răceala ca să o combat din faşă. Sau măcar lămâi (dar sunt destul de rare sfaturile astea, pentru că lămâia nu este chiar cel mai apreciat fruct, iar cei care îmi vor binele uită că sunt mai de la ţară şi mănânc lămâile ca pe mere).

Nu ţin minte ca vreun medic să-mi fi recomandat vitamina C pentru răceală, pentru că nu prea le calc pragul, dar farmacistele sunt primele care îmi îndeasă în pungă blisterele sclipitoare infuzate cu vitamina minune, salvatoare de la năpastă. Şi am luat hapuri acrişoare, sperând să-mi scurtez perioadele mucoase şi să mă bucur de toate beneficiile descrise pe prospect.

Şi ajung la titlu: găsesc într-o carte un paragraf foarte interesant despre un nene chimist, cadorisit cu un Nobel, Linus Pauling îi era numele, care a a venit cu ideea că o megadoză de vitamina C ar vindeca răceala comună, idee bazată pe studiul literaturii de specialitate, nicidecum de teste de laborator. Nici măcar un şoricel nu a fost vindecat de răceală cu vitamina C. Deşi mulţi oameni mai deştepţi şi instituţii au negat ideile lui Pauling, răul era deja făcut. Mass media a preluat idea şi a tranformat-o în adevăr suprem.

Adevăr care ne bântuie de prin anii ’70, dar pe care nimeni nu vrea să îl conteste şi care e atât de înrădăcinat în educaţia noastră. Păi companiile farmaceutice cum să-şi mai vândă amidonul cu zahăr?

Cartea e “Nutritionism, The Science and Politics of Dietary Advice” de Gyorgy Scrinis, iar informaţia asta e prin al treilea capitol, pagina 69.


{foarte} scurt tratat despre chinezi

1 chinez = 1 dragon

2 chinezi = 2 porci

3 chinezi = 3 furnici

Primul meu contact cu un reprezentant al măreţei culturi a fost acum mulţi ani şi dragonul pe care l-am cunoscut atunci mi-a confirmat toate poveştile minunate pe care le citisem despre ei. Mi-a povestit vrute şi nevrute şi mi-a arătat feţe nebănuit de frumoase ale unui popor ce şi-a păstrat cu patimă şi cu sacrificii credinţele şi cunoaşterea. A fost o întălnire ce m-a marcat.

Doar că puterea unui Dragon, mai ales când e departe, păleşte în faţa acţiunilor zilnice a doi porci. Dacă până de curând cel mai cumplit lucru pe care mi-l imaginam erau doi ţigani, ei bine, îmi cer iertare. Cu chinezii e mai rău. Nu pentru că ar fi mai jegoşi, pentru că sunt cam pe aceeaşi poziţie, doar aspecte minore diferă, ci pentru că au pretenţia că sunt oameni educaţi şi provin dintr-o cultură milenară. Iar dacă nu eşti atent, rişti să îi crezi. Cunosc oameni educaţi, medici, terapeuţi, contabili, auditori, oameni care au studiat în China sau în ţări europene, care sunt cei mai cumpliţi porci. Dar cea mai mare tară a lor e faptul că sunt inflexibili, nu se pot adapta sub nicio formă. Vor continua să plescăie cu mare avânt atunci când mănâncă, chit că sunt în cel mai select restaurant. Vor râgăi cu mare patos, rânjind chiar, chit că sunt în faţa pacienţilor. Dar cel mai comic exemplu este refuzul lor de a mângăia un câine sau o pisică, din cauza microbilor pe care i-ar putea lua, deşi îşi pun farfuria cu mâncare pe jos şi refolosesc beţişoare pe care nu prea le spală. Oricum, orice animal pentru ei reprezintă doar un posibil adaos în meniu.

Dar chinezii, prin definiţie, sunt furnici. Muncesc din greu şi în cele mai vitrege condiţii, doar pentru un bol de orez şi un cartof dulce.

Dacă se vor muta spre vest, pământul va rămăne gol ca după o turmă de lăcuste.

Nu sunt rasistă, urăsc doar prostia, indiferenţa şi inflexibilitatea. Dacă tot ai ajuns într-o ţară care te apreciază, fă măcar efortul să îi răspunzi. Nu mai râgâi în public şi trage apa la toaletă!