întrebarea existențială care se pune cam în toate cazurile: să fie mare, dar plăcerea pe care o oferă să fie de scurtă durată? sau e bine mai mic, dar să te țină?
noi doar vrem să ne luăm un laptop nou.
O sută optzeci și trei
La miezul nopţii două tipe se lăfăie pe o banchetă în autobuzul 183.
Una izbucnește: “sâ-ni bag pula câ-ni chicî ouâli!”
Râsu’ – plânsu’ se desfășoară în sinea-mi.
quo vadis, latin?
cum mi-am schimbat iazul in care ma scald, timpul sa ies la suprafata si sa respir s-a cam imputinat si e cam dat cu portia. daca totusi caietul cu notite nu ar da pe dinafara si prostii nu m-ar zvarli din casa-afar’…
conversam, intr-o zi cu soarele artificial de la lucru dat la maximum, cu un italiano vero cu nume de trandafir, get beget de prin Roma ( ei, ma rog, de undeva de langa) si se minuna el ca ii inteleg graiul. ma laud ca facui vreo 5 ani de latina si poate de acolo mi s-o trage inteligenta (a fost surprins, dar s-a si bucurat ca nu doar italienii sunt singurii tembeli de isi mai streseaza copiii cu asemenea limba).
in timp ce ma laudam, intra una dintre managere. e nesimtita, vorbeste tare, incorect (desi limba oficiala din tara ei e engleza), ma displace profund pentru ca nu ma poate intimida, e evitata de toata lumea… e genul de om pe care l-as umili fara sa am remuscari.
ea, urland la mine: “So, you speak latin!”
eu, fara sa o privesc, imi continui treaba: “No”
ea, urland si mai rau: “What? After five years and you still don’t speak latin?”
eu, atenta la mainile mele: “No”
ea, agitata si putin nervoasa: “Why?”
eu, ma uit la ea de sus (e drept ca ea era asezata iar eu in picioare): “Because there is noone to speak it with”
ea: “What?”
eu, calm, ca la prosti: “It is a dead language, nobody is speaking it anymore. it has been dead for nearly two thousand years.”
ea, isi da seama ca e un pic cu un crac in prapastie, vireaza brusc: “Have you seen the new beachwear line?”
ma vad din nou cu italiano vero. se uita la mine perplex: “Please, tell me I didn’t hear that. It can’t be true!”
i-am zis sa-si coboare standardele si sa se bucure ca-i om citit. si i-am multumit pentru ca e asa, ca sa mai am si eu cu cine schimba o vorba. in latina, daca nu altcumva.
octombrie, pe final
am ieşit ieri dimineaţă în grădină să miros frigul.
şi am observat că nasturtium s-a încăpăţânat să înflorească. dublu. galben intens. cu pete portocalii. inima mi s-a îmnuiat şi amintirile care se învălmăşeau şi se călcau în picioare m-au aruncat pe prispă la bunica. în faţa grădiniţei cu flori, unde o tufă de atingele îşi flutura agale portocaliul maiestuos în dimineţile răcoroase.
în aceeaşi grădiniţă unde Gheorghiţă, motanul grăsan, cu ochii verzi veşnic mijiţi, se odihnea sub tufa de trandafiri cu flori roşii, mărunte, după ce dăduse o raită prin cămara cu făină unde erau cei mai apetisanţi şi crocanţi şoricei.
dincolo de flori, se întindea leneş praful din bătătură, cuminţit de roua dimineţii. merii se înşiruiau drepţi sub soarele încă blând, în faţa gardului ce gemea uşor sub greutatea florilor de hamei care se încăpăţânau să-l cuprindă cu neruşinare.
în stânga, singuratic şi trufaş, prunul îşi etala roadele făcându-mi în ciudă pentru că-şi angajase cavaler luptător care să mă ţină la distanţă un monstru de omidă verde, cu unde fosforescente, mare cât pumnul meu.
muşcatele mă băteau la ochi cu albul lor curat sau cu roz proaspăt, dar clătindu-mi privirea prin tufele cărnoase de violete movulii, tot la prima mea dragoste îmi întorceam sufletul. spre portocaliul puternic, fluid, aspru, cărnos, mirosind amar şi vesel şi a copilărie şi a treziri în triluri de vrăbii şi a soare arzând la amiază şi a rândunici harnice cu cuibul la streaşină şi a fericire păstrată pentru totdeauna.
şi aşa trecu o clipă într-un balcon deasupra unei grădini ascunsă printre alte grădini într-o dimineaţă ca multe altele într-o zi de octombrie în Londra.
mormoloci pe caldarâm 