cum am îmbrăţişat interiorul unui tomberon

şi cu mare drag!

În minunatul furnicar în care mă învârt nu prea sunt animale pe străzi. Câinii sunt lesă, urâţi şi abia se târăsc pe asfalt. Pisicile sunt educate să evite străinii şi stau cuminţi în curţi, aşa că nu prea sunt şanse să smotocesc blănoşi torcători.

Aşa că pufosul roşcat, cu pată albă pe nas şi cu ochii iscoditori m-a cucerit cu o singură privire. Nici nu am avut timp să îl chem pentru că era deja lângă mine şi a fost de ajuns să îmi trec mâna peste blăniţa zbârlită ca inima să mi se topească şi să torc eu de fericire. L-am răsfăţat pe roşcovan şi m-am lăsat piedută în ochii lui de chihlimbar. După ce şi-a luat porţia de mângâieli, s-a îndreptat spre alte picioare de care să se rezeme. Şi pentru că aveam să mai stau în zonă, am renunţat la răcoare parcului şi m-am aşezat în plin soare, lângă o intersecţie aglomerată şi extrem de gălăgioasă doar ca să mă bucur de motan.

Motan care s-a unduit frumos pănă la primul tomberon şi, cu o agilitate ieşită din comun, a sărit înăuntru. L-am pescuit de acolo şi l-am dojenit, pentru că pisicile nu stau printre gunoaie şi că stăpânul lui s-ar supăra ştiind că primeşte în casă un tăvălitor prin gunoaie. Doar că a scăpat din mâinile mele şi şi-a reluat poziţia de vânătoare lângă tomberon. Şi atunci am înţeles motivul: un şobolan. Aveam în faţă un vânător adevărat, care şi-a fixat prada şi care ştia toate trucurile pentru a o prinde. Doar că a pierdut-o printre gunoaie şi a trebuit să se mulţumească cu o bucată de pui aruncată în tomberon.

Atunci am înţeles că era flămând (deşi nu refuzase nici apa pe care i-am oferit-o) şi că era departe de casă, birourile din zgârie-norii din preajmă nu păreau prea primitori pentru un pisoi, iar traficul intens era o provocarea chiar şi pentru un biped. Ştiu că englezii sunt foarte atenţi cu animalele lor şi că răspund repede în astfel de situaţii. Şi, cu un ochi pe mâţ, am purces în a da telefoane. Nimeni nu era în stare să-l ia, dar ne dădeau informaţii. Şi din telefon în telefon am ajuns la un cabinet veterinar care s-a oferit să-l primească.

Aşa că am ridicat motanul, care se plimbase prin tomberon, l-am luat în braţe, şi prin caniculă, l-am cărat un sfert de oră până l-am dat unor oameni care ştiau ce e de făcut. O scurtă scanare a cipului, o verificare online şi s-a găsit stăpânul.

Tocmai îl salvasem pe Max, un adevărat Don Quijote care mai fugea de acasă, doar că de data asta exagerase cu distanţa şi timpul. Zece zile prin zona aia erau cam multe chiar şi pentru un motan descurcăreţ. Ne-am despărţit, el liniştit pentru că scăpase de căldură, eu jegoasă şi cu găuri în cămaşă, dar fericită pentru că am întâlnit asemenea sufleţel.

Dacă sună a laudă, chiar e, doar că nu pentru mine. E laudă pentru cei de aici, care au grijă de animalele lor. Le pun cipuri şi aşa că animalele ajung acasă imediat. Nu au câini maidanezi, nu au pisici fără casă (singurele animale mai nedomesticite sunt vulpile, dar asta e altă poveste). Sunt responsabili şi respectuoşi, şi fiecare e dispus să ajute. Chiar şi când e vorba de un puricos roşcat şi jegos.

 

Advertisements

About Mormolocul Alpha

pui de amfibian, iubit al ploii, respir prin piele si uneori musc din confrati... View all posts by Mormolocul Alpha

3 responses to “cum am îmbrăţişat interiorul unui tomberon

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: