cum să faci bătături

mergi până la Casa de Pensii.

da’ mergi. mergi folosindu-te de cele 2 picioare care-ţi vin la pachet, şi punându-l pe unul în faţa celuilalt te poţi deplasa (ori mai repede ori mai încet, în funcţie de preferinţe şi stare).

deci… mă trezesc de dimineaţă. de foarte dimineaţă. cu o mână îmi duc ceaşca la gură, cu cealaltă îmi întind fondul de ten. după ce scap de ritualul matinal (azi fără lumânări), îmi pun nişte bocanci comozi, verific harta, trag aer în piept, salut motanul şi ies pe uşa. ajung la staţia de metrou N. Grigorescu, fac o piruetă ca să mă orientez în spaţiu şi ca să împresionez pe tipul ce-şi astepta prietena ca să meargă împreună la liceu (că, deh, era înainte de începerea orelor) şi apoi purced. drept înainte, cu nasul în vânt şi cu bărbia ridicată. frigul mă pişcă de picioare, dar îl alung cu o mudră şi o mutră, şi îmi văd de drum. stânga, Fizicienilor. semnalizez şi intru pe stradă. şi merg. şi merg. stângu’ în faţa dreptului. trec de hotel taco, trec de ateliere, de spălătorii auto, de…

după vreo 20 de minute, în dreapta apare Energeticienilor. fac dreapta. şi mă minunez de câtă importanţă are strada asta: pe o parte ateliere auto,firme etc, pe cealaltă parte facultăţi… spiru haret, apoi gheorghe cristea, adevărate uzine energetice ale minţilor strălucite. energie aveau şi costeii care lucrau la o clădire sportivă, mai să o termine azi şi să întindă şi panglica.

las în urmă astea şi mă îndrept vertiginos spre calea Vitan (că doar acolo trebuie să ajung). trec pe lângă gospodine fugărite de la făcut zacuscă şi aranjat gogonele pentru a plimba câteva minute un câine de rasă incertă (o combinaţie nereuşită între caniche, pechinez şi chiuaua), evident fără a strânge în urma lor, că doar curat păstrezi numai în casă, strada nu-i a ta. admir perna ce rezistă cu stoicism loviturilor duduii care de la etajul 1 ce pudrează trecătorii cu reziduurile unei nopţi furtunoase (îmi bazez spusele pe coafura răvăşită şi pe zâmbetul ştrengar pe care le afişa respectiva)

ţin Vitan drept înainte. zâmbesc copiilor zgribuliţi târâţi de bunici către şcoală, zâmbesc bunicilor încărcaţi cu această responsabilitate, şi mai ales zâmbesc soarelui care se încăpăţânează să iasă din spatele caselor în ciuda frigului ce aduce a iarnă.

drumul devine mai bun, mai curat, apare o clădire roz în faţă şi încerc să-mi imaginez ce oameni veseli trebuie să locuiască acolo, dar după 3 paşi realizez că e celebrul mall, iar rozul e fost cerut special de pitzipoancele  domnişoarele care îl frecventează.

cu pas săltăreţ las şi asta în urma şi deja miros că mă aproprii de ţintă. ca un ogar, muşc din aer, rumeg arome şi ştiu că sunt acolo. traversez, fac dreapta şi mă trezesc pe Blaga. strada. nu-i bine. mă întorc în punctul în care am pierdut calea, scutur blonzimea de pe umeri şi ridic ochii… mare, trona o clădire de sticlă, iar scris cu litere de-o şchioapă îi era afişată destinaţia.

mă gudur, traversez, nu rezolv nimic, plec cu speranţa în suflet şi căldură în mănuşi, şi mă gândesc să mă abandonez unui autobuz 123, şi cum încerc să fiu un om corect, mai merg o staţie că să pot cumpăra o cartelă. dar drumul devine familiar, clădirile îmi povestesc cum mă plimbam cu Doctorul prin ploaie, în nopţi de vară, şi îl pun pe stângul în faţa dreptului mai cu spor.

câinii sunt de rasă acum, pitbull (târât în lesă de un needucat), bull terrier, golden retriever, cu stăpâni responsabili şi respectuoşi (ieşit din altă poză era un maidanez blând, dar cât un munte- îl suspectez că şi-a mâncat concurenţa, şi acum a trecut la deznădăjduiţii care ies de la tribunalul Bucureşti). doreii muncesc mai cu spor, lumea e mai bine îmbrăcată, dar la fel de încruntată.

zăresc Piaţa Unirii şi mă bucur că o să ajung la timp la birou. mulţumesc picioarelor pentru că m-au ascultat, le promit câte o asemenea plimbare cel puţin o dată pe săptămână, mulţumesc soarelui că a ieşit complet de sub nori şi îl sun pe Doctor să îi mulţumesc pentru provocare.

ps: mademoiselle J, ai dreptate! Bucureştiul e frumos. doar să deschizi ochii ca să-l vezi!

 

Later edit: avea bunică-mea o vorbă: “unde nu-i cap, vai de picioare!” şi câtă dreptate avea!
(cu gri e drumul pe care l-am parcurs, cu roz e drumul cel mai scurt, the X marks the spot)
am descoperit asta într-o noapte când mă întorceam spre casă, taxiul aştepta la semafor şi eu încercam să scap de privirile insistente ale unui şofer mai colorat care aştepta în paralel.

Advertisements

About Mormolocul Alpha

pui de amfibian, iubit al ploii, respir prin piele si uneori musc din confrati... View all posts by Mormolocul Alpha

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: