mulţumesc postului Animal Planet

eu sunt crescută la ţară. într-un sat cu ţărani, lângă un oraş comunist de nici Sfântul Petre nu ar coborî chiar dacă ar fi singurul loc unde nu a fost. şi acolo în satul ăla prăfuit (dar unde cresc nişte gutui ca-n poveşti) am aflat eu că în lume există nişte chestii extraordinare. printre astea sunt şi “te rog”, “mulţumesc”, “scuză-mă” etc. şi am învaţat că astea pot face minuni.

dar cum unii e crescuţi la oraş (a se citi bucureşti, că de, tre’ să avem figuri), nu prea s-au lovit de ele. şi acum mă lovesc eu de ei:

1.colegul meu (o dată pe săptămână, la aceeaşi oră): “dă-mi şi mie pozele astea”.  (prima dată am zis că o fi supărat, că i-a tăiat o pisică neagră calea şi mă gândesc să îl ajut… “dă-mi şi mie pozele astea şi mai ce?”  el, uitându-se la mine ca şi cum aş fi avut un retard evident: ” dă-mi şi mie pozele astea şi atât”. am lasat-o baltă. dar îi mulţumesc întotdeauna că a avut răbdare să le aranjez… şi îmi spune că e în regulă. măcar atâta poate face. clar, puterea exemplului e un lucru care lui îi scapă.) acum doar mă amuz imaginându-mi ceata de pisici desenate cu tăciunele care îl aşteaptă dimineaţa la ieşirea din bloc ca să îi ureze o zi bună.

2.celălalt coleg (amuzant e că au nevoie de ceva de la mine tocmai când am  tone de treabă): “fă-mi şi mie asta mai mică”. nu cred că te-ai exprimat corect. ceilalţi o vor cât mai mare (POZA, despre asta e vorba). las baltă ce fac, deschid program, încarc poza… “aaa, stai că e micăăăăă. şi încape”. păi (şi aici înşir în gând toate înjurăturile pe care nu le ştiu şi nu le folosesc), înainte să vii la mine ca să ţi-o fac mică, verific-o. poate e mai mică decât credeai tu. fără scuze, fără explicaţii. că doar suntem tractorişti şi tarlaua e a tuturor.  acum, când îmi cere să i-o fac mai mică, îmi răsare în minte un muşuroi uriaş de termite. mici. da’ mici de tot. umblă o vorbă: mică, mică, cât o p…uţă de furnică.

3. acu’ ceva vreme, ne vine colegă nouă. puţin emo, dar simpatică. dar cum nu sunt prietenoasă, schimbăm doar informaţii utile bunei funcţionări în interiorul şi în exteriorul biroului. într-o zi, în pauza de masă, mă plâng că am prea multe dulciuri pe birou (nici acum nu înţeleg cum am putut să fac aşa ceva- să mă plâng, nu să-mi umplu biroul cu dulciuri!) şi îmi zice că parcă ar vrea ea, dar că nu e foarte convinsă. daaaaar… intrăm în birou, eu mă duc cuminte la locul meu şi ea în spate: “pasează şi tu prăjitura aia”. ceeeeeeeeeeeee? adică: pooooooooooftim?  blocaj. creierul meu nu poate reacţiona. scurtcircuit.  (eşti tu mai mică, crescută şi educată în minunatul bucureşti, dar parcă – şi aici e clar doar umila şi neavizata mea părere – ai putea să fii puţin mai … (habar n-am ce trebuie să scriu aici), că nu ne tragem de şireturi, nu am păscut gâştele împreună). nu i-am pasat prăjitura (nu aveam niciun blender la îndemână), dar când o aud în spatele meu, mintea mea se retrage într-o colivie. cu un papagal. şi ăsta aşa mic şi colorat, aude cuvinte, i se par aurite şi nemaiîntâlnite şi le foloseşte ca la mama lui acasă.

deci, mulţumesc postului Animal Planet pentru toate imaginile frumoase care îmi fac ziua mai plăcută!

Advertisements

About Mormolocul Alpha

pui de amfibian, iubit al ploii, respir prin piele si uneori musc din confrati... View all posts by Mormolocul Alpha

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: