Wow!

cu ani urmă, pe când eram tânără, extrem de liniştită şi Doctorul abia apăruse în schemă, o ardeam boem într-o mansardă pe la Piaţa Victoriei. Clădire veche, vecini puţini şi discreţi, scări în spirală şi holuri întunecate. Aveam o cameră înaltă, albă, exact sub acoperiş, care se încingea vara, de preferam să stau mai mult pe la serviciu, dar era exact în buricul târgului.  Deşi erau patru camere la mansardă, doar eu huzuream pe acolo, doar eu foloseam baia (o baie mică, ciudată, unde îmi înşirasem toate alea necesare- adică îngrămădisem numai tâmpenii, din care foarte puţine folositoare).

cum mă bucuram eu de statutul de chiriaş liniştit şi apreciat de vecini, în a treia camera (eu stăteam în prima) se mută un tip. Să-i spunem Vasile (deşi nu e departe de adevăr). Buuun. Om cuminte, vine târziu, nu ne vedem… doar că sunt nevoită să îi dau voie să folosească baia. baia mea. Nu e bai, e om curat, doar că îmi dispar lucruri… azi un gel de duş, mâine un săpun şi tot aşa.

dar într-o joi, zi liberă (tocmai ce hotărâsem să lenevesc toată ziua şi să îmi fac pedichiura, ca o domnişoară ce sunt) dispare ligheanul în care urma să îmi înmoi lăbuţele. Tragedie…  Ştiind că el vine doar foarte târziu, m-am resemnat şi mi-am refăcut planurile, hotărâtă să îi atrag atenţia când îl văd. Doar că el nu a mai dat pe acolo vreo 3 zile.

într-o seară, mă întorc cu Doctorul de braţ. Urcăm, el se oferă să descuie, şi cât aştept, mă mănâncă degetele şi deschid uşa de la baie ca să verific dacă mi s-a întors ligheanul… Nu mai aprind becul, doar arunc un ochi. În întunericul din baie, jos, la locul lui stătea ligheanul meu. Şi eu, bucuroasă, scot un “WOW”, şi închid uşa.

intrăm în cameră. pe hol se aud zgomote, am bănuit că era Vasile, trânteşte uşi ca să aud că e şi el pe acolo. nu îmi pasă, în casă nu mă plouă.

ronţăim nişte legume, ne uităm la un film… vremea trece. vremea vine. să mă bag la somn. Doctorul îşi ia laptopul în braţe (nu, nu eram geloasă) ca să mai petreacă o noapte de jucat online.  adorm legănată de clickurile regulate ale mouse-ului.

deodată, ciocăneşte cineva la uşă. la uşa mea. aia de mă proteja de intemperii  şi de vecini curioşi. nimeni nu ciocăneşte, mai ales la 3 noaptea, la uşa mea. ma trezesc, ridic capul, ridic o sprânceană şi apoi ridic din umeri. Doctorul era la fel de mirat ca şi mine. cioc-cioc din nou. şi zic că nu-i a bine. ceva-i putred (de data asta la mansardă).

dar brusc, în mintea mea semi-adormită (că blondă nu mai eram de mult) se face lumină. lumină de puteai să citeşti în mijlocul nopţii mai ceva ca la o lampă cu gaz. era Vasile. pentru că: era ÎN baie când am deschis eu uşa şi a crezut că WOW a fost pentru el. sau pentru a lui. (deşi era întuneric beznă, habar nu am de ce nu a aprins becul- dacă becul ar fi fost aprins, cred că aş fi înţeles că e cineva la baie şi nu aş fi îndrăznit să intru.)

am chicotit şi am aşteptat să-i treacă. dorinţa să-i răspund.

era schimbat Vasile a doua zi. era mai tras la faţă, mai nedormit. dar mai prietenos. mă întreba de sănătate, dacă mi-a fost frică când a fost furtună, m-a întrebat chiar cum mă cheamă.

Advertisements

About Mormolocul Alpha

pui de amfibian, iubit al ploii, respir prin piele si uneori musc din confrati... View all posts by Mormolocul Alpha

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: